Duhovnicul este un doctor de cea mai înaltă clasă, după cum și sufletul este de mai mare preț decât trupul. După cum medicul trupesc trebuie să știe toate proprietățile elementelor naturale spre a le folosi în completarea funcțiunilor organice, ca apoi cele organice să le susțină pe cele spirituale, tot așa și duhovnicul trebuie să cunoască toate legile vieții naturale, trupești și sufletești, ca să le poată folosi spre realizarea personalității religioase. Sfântul Apostol Pavel spune clar că mai întâi vine ceea ce este firesc și apoi se așterne peste acest firesc ceea ce este duhovnicesc. Însemnătatea pe care o au literele alfabetului în expunerea cugetării este similară cu aceea pe care o are cunoașterea legilor naturale în conducerea vieții duhovnicești.
Și, cu toate acestea, celui adoptat de Dumnezeu în slujba sa, după criteriul omenesc, i se dă, prin harul Hirotoniei, un deosebit dar, pe care îl completează numai în măsura în care el este sincer în cugetele sale. În virtutea acestui dar, Mântuitorul îi sfătuia pe ucenicii Săi și prin ei pe toți mucenicii ca, atunci când vor fi duși in fața judecătorilor păgâni, să nu se grijească ce vor grăi, căci Duhul le va da în acel moment înțelepciunea trebuincioasă, ca să poată sta neclintiți în credința mărturisirii.
Duhovnicul este mai în măsură să povățuiască pe cineva la calea mântuirii decât un credincios cu adevărat evlavios, dar lipsit de harul care vindecă pe cele neputincioase și întărește pe cele slabe. Dumnezeieasca Providență încredințează, în primul rând, darul său celor vrednici de dar, însă, potrivit cu scopul ascuns al sfințirii vieții omenești, Ea încredințează dar și celor ce sunt slugi netrebnice, puse în slujba Ei. În primul caz, este o colaborare conștientă între om și Dumnezeu, după exemplele pe care le avem în Viețile Sfinților. În cazul ultim, este o colaborare inconștientă, folosindu-se de elementul omenesc ca de ceva trecător. Așa că și unora, și altora, spusa Mântuitorului: ,,Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri" este valabilă în persoana oricărui slujitor al sfântului altar. Duhovnicul este ,,ochiul trupului", adică al vieții integrale bisericești. El este ,,sarea pământului" care oprește putreziciunea păcatului. Dar, de multe ori, el nu atinge nici prefecțiunea posibilă omului firesc, darămite pe a celui duhovnicesc. Dacă omului, care se străduiește serios pe calea vieții duhovnicești, de multe ori îi este destul de greu să pătrundă în adâncul vieții omenești, cu cât mai mult îi va fi greu să înțeleagă cele duhovnicești celui ce s-a înstrăinat de la adevăratele convingeri duhovnicești. Și, cu toate aceste lipsuri, cei ce sunt chemați într-o astfel de situație trebuie să se umilească, să se roage atât pentru sine, cât și pentru cei pe care-i povățuiesc, să se ostenească sincer pe cât îi ajută puterile, nădăjduind în mila lui Dumnezeu și purtarea Sa de grijă, care călăuzește, nevăzut, viața omenirii pe căile mântuirii. De aceea, în scurte cuvinte, duhovnicul trebuie să cunoască bine legile morale naturale și descoperite de Dumnezeu, să știe și să aibă darul de a le înțelege, ca să poată să le aplice cu folos, atât pentru mântuirea personală, cât și pentru alții. Aprecierea oricărei realități atârnă de exactitatea cunoașterii, iar înfăptuirea ei de căldura convingerii.
Este o necesitate sufletească ca omul, atunci când este împovărat de necazuri, să-și descarce ,,focul inimii" înaintea unui om cu experiență, care să poată să-i dea o lămurire și să împartă necazurile împreună. Aceasta este ceva natural, căci o simte orice om, fie el credincios sau necredincios. Această necesitate își află descărcarea numai în cadrul unei prietenii sincere. Preotul trebuie să țină seama de aceste mișcări ale sufletului omenesc, ca să le poată folosi în conducerea sufletească a păstoriților săi. Dumnezeu se folosește de toate elementele vieții omenești pentru a mântui pe om, fără a neglija ceva. De ex.: Ca element văzut al Tainei Euharistice n-a ales altceva decât pâinea și vinul, ca cele ce sunt elementele cele mai necesare pentru susținerea vieții omenești. Tot așa și în Taina Sfintei Spovedanii, Dumnezeu se folosește de năzuințele firești ale sufletului omenesc, completându-1, în lipsurile sale, cu puterea harului, pe gratis dăruit. Ținând seama de acest principiu, preotul trebuie să se folosească de aceste năzuințe ale sufletului omenesc, alipindu-se de el în chip sincer și nu în altfel decât numai sincer.
Această intimitate sinceră trebuie s-o valorifice prin bunătatea și blândețea sufletului său, fiind gata în orice vreme a primi tot felul de plângeri, fie ele chiar străine de actul Spovedaniei. Știu că este foarte greu să se facă cineva ,,tuturor toate", dar tocmai în această greutate constă devotamentul jertfelnic, care încununează misiunea preoțească. Peste încrederea sinceră și omenoasă se adaugă apoi, cu mai mult temei, și conștiința credinței în harul lui Dumnezeu, care se dă prin Taina Sfintei Spovedanii. Imboldul natural al exteriorizării este ajutat de glasul legii de iertare al Sfintei Evanghelii: ,,Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri". Constrângerea interiorului firesc îl face pe om să se exteriorizeze, iar chemarea harică îl face să se teamă de dreapta judecată a lui Dumnezeu și să creadă în iertarea păcatelor sale, fiindcă Dumnezeu este Cel ce primește toate și vindecă toate. Duhovnicul este chemat numai să aducă la îndeplinire acest lucru, ca un ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu. De aceea el se cheamă ,,părinte duhovnicesc". (* Titlul aparține redacției)