Duhul iubirii de sine

Cuvinte duhovnicești

Duhul iubirii de sine

Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal.

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, față de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie întâi, să vă fie slugă. Precum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui.

Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40).

Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

(Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, Editura Trinitas, p. 47-48)

Citește despre: