Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr niște pește proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aș fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieții mele. Însă gândul mă urmărea într-atât, încât chiar și în biserică, la liturghie, nu-mi ieșea din minte. Am înțeles atunci că aceasta venea de la vrăjmașul, și mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puțin, demonii însă ne împing să mâncăm mult și să ne procurăm mâncăruri căutate.

Trei zile m-a chinuit acest gând și numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune și lacrimi. Atât de chinuitor este să lupți chiar și împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mâncam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeași cantitate. Am început să-mi supraveghez greutatea pe un cântar și ce văd? În trei zile am pus patru kilograme. Și am înțeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscăm trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mișcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul este o piedică pentru rugăciunea curată și Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vreme și să rămână în stare să-și facă ascultarea. Am cunoscut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit și a murit înainte de vreme.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 176-177)