Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit. Chiar dacă ești om cinstit, bun, drept și milostiv, chiar dacă ții toate poruncile lui Dumnezeu, să te consideri mereu un rob nevrednic, un instrument în mâinile Celui Care lucrează. De altfel, este de ajuns o privire atentă la faptele noastre bune, chiar și la cele mai mari virtuți ale noastre, pentru ca să vedem cât de puțin valorează, încât să le numim virtuți creștine. De exemplu, de câte ori dăm milostenie, dacă nu din slavă deșartă și egoism, oricum din zgârcenie, precum cei care iau dobândă, adică nădăjduind că pentru o monedă pe care am dat-o săracului, vom primi de la Dumnezeu o sută sau o mie?

Smerenie înseamnă și altceva: să rabzi cu bărbăție și fără tânguire toate mâhnirile, tristețile și necazurile, socotindu-le ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Să nu zici „vai de mine, cât sufăr!”, ci să spui „Puține mi s-au dat pentru păcatele mele”. Să cerem de la Dumnezeu nu atât să ne izbăvească de încercări, cât să ne dăruiască putere să le răbdăm. (Sfântul Inochentie al Moscovei)

(Glasul Sfinților Părinți, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008,  pp. 346-347)