Spuneam, într-un text anterior, ce mare şi minunată Taină a întregii creaţii este faptul că Dumnezeu se dă omului de mâncare, spre comuniune veşnică. Nu orice fel de mâncare, ci chiar Trupul şi Sângele Său. Neînţelegând bine aceasta, unii au acuzat pe creştini de canibalism. Eroarea pleacă de la neputinţa înţelegerii corecte a iubirii şi jertfelniciei Domnului.

În fapt, documentele oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române arată clar că la baza binecuvântării transplantului de organe stau spiritul de iubire jertfelnică pentru aproapele nostru aflat în suferinţă şi spiritul de ocrotire şi salvare a vieţii. Dacă ne gândim bine, cel mai frecvent transplant de organe este donarea de sânge spre salvarea de vieţi umane, chip şi asemănare cu dăruirea Sângelui Domnului, spre viaţa lumii întregi.

Dar, deşi în marea majoritate, românii înţeleg bine aceste precepte creştine, realitatea arată că există încă o mare reticenţă în privinţa acestui act medical. Asta înseamnă că noi, preoţii, împreună cu medicii, dar şi cu presa, trebuie să fim mai deschişi şi mai lămuritori în privinţa acestei chestiuni. În principal, motivele reticenţilor se pot grupa în două mari grupe:

a) motive religioase – aşa cum am văzut mai sus, nu există motive fundamentate religios care să se opună transplantului de organe. Desigur, trebuie respectate cu stricteţe condiţiile morale ale acestui act: să fie liber, conştient, din spirit de iubire jertfelnică, şi să nu între în zona mercantilismului sau a acordului prezumat (o expunere completă găsiţi pe site-ul Patriarhiei, citat mai sus). Din păcate, constatăm cu amărăciune că există chiar în interiorul creştinismului teorii străine de spiritul lui Hristos, care se opun categoric transplantului de organe, inclusiv donării de sânge. Sperăm ca, la un moment dat, vălul opac al neînţelegerii să cadă de pe ochii minţii acestor fraţi nedesăvârşiţi, iar inimile lor să simtă mai bine scopul jertfei Domnului.

b) motive medicale – discutând cu diverse persoane, am realizat că un motiv principal pentru refuzul prelevării de organe, mai ales în cazul morţii cerebrale, îl constituie frica. Familia celui aflat în această stare adeseori consideră că prin prelevarea unor organe, s-ar grăbi decesul sau s-ar bloca posibilitatea revenirii pacientului. Mulţi consideră că, poate, printr-un miracol, pacientul îşi poate reveni, motiv pentru care nu acceptă prelevarea. Aici intervine rolul specialistului în medicină, care trebuie să explice familiei că prelevarea se face, responsabil, doar în cazuri foarte clare, când procesul degenerativ al trupului devine ireversibil, un fel de drum cu sens unic spre moarte, din care, în mod normal, nimeni nu se mai poate întoarce.

Desigur, aici s-ar putea reproşa că noi nu putem şti vreodată dacă Dumnezeu, în marea Sa milostivire, face cumva o minune cu pacientul respectiv şi îl poate învia chiar din morţi. Şi dacă el înviază, oare cum ar mai trăi fără acele organe? Nimeni nu poate contesta acest lucru, mai cu seamă că Scriptura relatează numeroase cazuri de învieri din morţi, toate culminând cu Însăşi Învierea Domnului (vezi la Matei, cap 27, 52-53: Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.). Dar,  dacă nu ne îndoim că Dumnezeu ar putea învia pe cineva, indiferent de gradul medical de descompunere, nu-i aşa că i-ar putea asigura şi funcţiunile trupeşti necesare, prin regenerarea organelor respective? Dovada este într-un alt text care arată puterea lui Dumnezeu, în Înviere, la Iezechiel, cap. 37, text folosit colateral şi la argumentarea contra incinerării umane voite.

Prin urmare, totul ţine de o raportare corectă la credinţă şi la datele reale ale pacientului, de reuşirea unei legături corecte între inima şi mintea noastră. Doar egoismul şi mercantilismul nostru pot sta împotriva dăruirii vieţii aproapelui, prin donarea hristică a ceva din noi, pe cât stă firii în putinţă. Înainte era o mare nobleţe să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău, asemenea sfinţilor martiri pentru Hristos. Astăzi, ar fi mare lucru dacă am putea jertfi în dar măcar o părticică din trupul nostru aproapelui.  

Iar pentru a educa masele în acest sens, un rol decisiv îl are, aşa cum spuneam, şi mass-media. Deşi, mai văd că unii „sectari” din presă ar spune că ea, presa, nu are nici un rol educativ…

PS. N-ar fi rău ca şi legislativul românesc să îşi limpezească gândurile în această privinţă, deoarece am înţeles că treburile sunt destul de complicate.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)