Se cuvine celui ce se roagă să nu adauge multe cuvinte, ci să se roage adeseori. Să spună cuvinte puţine şi dese, precum a poruncit Hristos şi lui Pavel să facă rugăciunea. Că de te vei întinde spre multe cuvinte, peste puțin timp vei lenevi, şi mare loc vei da diavolului. Că se apropie vrăjmaşul - ca să te împiedice de la rugăciune şi să-ţi scoată din minte cuvintele rugăciunii. Iar dacă vei face rugăciuni scurte şi te vei ruga adeseori, vei putea cu înlesnire să ai mintea curată şi să-ţi faci rugăciunile cu trezvie şi luare aminte. 

Nimeni să nu zică că nu se poate ruga fiind învăluit de griji omeneşti, sau că nu este aproape de biserică. Ci, oriunde ai fi, poţi să-ţi faci rugăciunea, că nu te împiedică locul, nici timpul. Măcar de nu poţi să-ţi pleci genunchii la rugăciune, sau nu poţi să te baţi cu mâna pe piept, sau nici mâinile nu le poţi ridica spre cer, însă dacă mintea ta arde pentru Dumnezeu, ai împlinit toată rugăciunea. În acest fel poţi să te rogi şi umblând prin târg şi mergând în loc pustiu, numai să ai râvnă. Poţi să te rogi şi când şezi să vinzi ceva şi când coşi piei şi când nu poţi intra în biserică şi când nu ai unde să-ţi faci rugăciunea. Pentru că Dumnezeu nu se ruşinează de locul unde te rogi, ci numai una caută, adică minte fierbinte şi suflet curat. Deci ce cuvinte trebuie să zică cel ce se roagă? Nimic altceva, fără numai să zică cuvintele femeii cananeence: „Miluieşte-mă, Doamne, că sufletul meu este stăpânit de diavol”, pentru că mare diavol este păcatul. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(Cuvinte de la Sfinții Părinți, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 50)