Dumnezeu vrea să îl sâcâim cu rugăciunile noastre, nu pentru El, căci El ştie totul, ci pentru noi, ca să fim mereu gata să primim milostivirea Sa, oricând ar binevoi El să ne-o dea. Rugăciunea este întinderea mâinilor spre Dumnezeu, pentru primirea îndurării Sale. Cel se se roagă neîncetat, acela are mereu mâinile întinse; şi oricând ar binevoi Domnul să-l miluiască, el este întotdeauna gata să-I primească miluirea. Închipuieşte-ţi un binefăcător care împarte milostenii, dar nu la ore stabilite, şi obişnuieşte să le pună direct în mâinile întinse şi să-i treacă cu vederea pe cei care, căscând gura prin alte părţi, nu le întind. în acest fel, dintre cei veniţi, cei care au mâinile întinse primesc întotdeauna, iar cei ce nu le întind nu primesc. Mai târziu, degeaba mai ceri. La fel, Dumnezeu, când îşi va împărţi îndurările, nu va sta la poveşti, ci va spune numai: „Să aveţi mereu mâinile întinse spre Mine în rugăciune, pentru ca, oricând voi binevoi să împart milostenii, voi să fiţi gata să le primiţi”. Astfel, cel ce se roagă neîncetat nu va pierde niciodată miluirea, iar cel ce nu se roagă mereu, acela să nu se mire că o va pierde.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, în col. Părinți ruși, p. 155)