Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

După aceea, mai este și altceva la mijloc. Când încep să plece aceste gânduri, văd că mintea urmează cele ce spun eu către Dumnezeu, fie în sinea mea, fie cu gura, și conștientizez că cineva vorbește și că mintea mea îl urmărește. Este ceea ce spune Apostolul că putem să cântăm psalmi și să ne rugăm cu duhul, dar și cu mintea[1]. Simțim cumva că este ceva umbrit ceea ce spune „cu duhul”, că duhul poate să Îl caute pe Dumnezeu înlăuntru, că duhul este cel care Îl caută pe Dumnezeu. Și înțeleg ce înseamnă minte. Că are legătură cu duhul, dar în același timp, este și altceva, este o însușire, este o putere. Și mintea, inteligența începe să urmărească și atunci, treptat, văd că mintea mea se unește nu cu ceea ce vine, ci cu cele spuse sau gândite. Se unește, întrucât cuvântul meu, înțelegeți, poate să fie cu gura, poate să fie cu gândul, să fie cu cugetul meu, dar poate să fie și ceva lăuntric, ceva interior, să zicem, și atunci încep să le disting pe toate acestea. Și atunci mintea mea învață să urmărească și după aceea să se unească cu cele gândite sau spuse. Să se unească cu ele și astfel să vorbească încă și mai mult cu Dumnezeu partea mea înțelegătoare, partea conducătoare despre care vorbesc Părinții Bisericii.

Prin urmare, încep eu acum cu voința mea să mă rog la Dumnezeu. De aceea e nevoie ca toată partea mea voitoare să se întoarcă și să respingă, să facă uite-așa… cu toate celelalte, să le trădeze, să le alunge, ca să păstreze numai pe acel „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”. Să se unească mintea cu meditarea sau chemarea lui Dumnezeu, ca să poată să se unească după aceea și cu Dumnezeu.

În continuare, când înaintez, simt că mintea mea este răpită în rugăciune, dar aceasta se întâmplă când deja voi fi început să mă rog. În final, mintea este răpită în rugăciune, simțiți că este răpită fie în trup, fie în afară de trup, nu putem să înțelegem, și să urce toată către Dumnezeu. Simt că este răpită, adică simt că iese, simt că purcede, simt că țâșnește, că se revarsă în afară și că urcă, simt că se ridică, rugăciunea, nu ?

Rugăciune „către” – de aceea o și numim răpire[2] - este răpită din interior și urcă tot mai mult către Dumnezeu. Mintea răpită acum suie către Dumnezeu până ce se unește cu Dumnezeu, Cel ce a răpit-o, pentru ca acum Dumnezeu să devină El răpit în mine. Fiindcă va trebui ca mintea răpită să învețe să trăiască cu Dumnezeu, dar acest lucru nu trebuie să se petreacă în afară, trebuie să aibă loc, cum spuneam mai înainte, înlăuntru.

Sunt clipele extraordinare în care, „mai înainte cu paisprezece ani”[3], Pavel văzuse că mintea lui a fost răpită. Sau clipele acelea minunate în care este răpită mintea sfinților. Dar ceea ce are importanță e să aibă loc în mine nu răpirea minții mele de către atracția lui Dumnezeu, ci răpirea lui Dumnezeu de către mintea mea, iarăși prin harul dumnezeiesc, înlăuntrul inimii mele.

În acest răstimp omul este văzut ca o flacără, sufletul lui și suișul lui devine văpaie. Dar uneori devine luminos ca o flacără însuși locul în care este și el însuși este văzut ca lumină. El însuși în răstimpul acesta vede și străvede lumina în această dumnezeiască prezență – și aceasta este exact clipa unirii cu Dumnezeu și, prin urmare, este o realizare, este o desăvârșire a rugăciunii.

Rugăciunea și-a atins scopul ! A pornit corăbioara noastră din golful nostru și a plecat acolo unde voiam să ajungem. Până acum am fost pe drum. Aici este capătul rugăciunii noastre ! Este răpirea lui Dumnezeu, prin voința mea, întru Duhul Sfânt în inima mea.

Se unește acum mintea mea și duhul meu cu Dumnezeu. Eu devin tot – sunt sorbit de văpaie, de această lumină omnivoră a lui Dumnezeu, de abisul milei Lui – o picătură care este sorbită de ocean. Și am simțirea unirii mele tainice cu Dumnezeu, Care era prezent în viața tainică, despre care am vorbit inițial, și El a devenit în mod personal participat, iar eu am devenit părtaș vieții Lui și El a devenit părtaș ipostasului meu, firii mele, a devenit Dumnezeu una cu mine în acest punct. Drept aceea, am și mai mult această unire.

Firea mea și firea Lui lucrătoare[4] s-au unit într-o singură persoană. Nu în persoana Cuvântului lui Dumnezeu, ci în persoana omului rugător. Și astfel ceea ce s-a petrecut în Hristos prin fecioria Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru care s-au unit două firi și a devenit o singură persoană, un ipostas al Cuvântului dumnezeiesc, același lucru se petrece acum în mine prin sufletul meu devenit feciorelnic, care ziua și noaptea este în chinuri de naștere și în final îl va naște, pentru faptul că ei sunt „un singur trup”[5], pentru faptul că ei sunt „un  duh”[6] și pentru că noi am devenit un duh, am devenit un om. Nu persoana Cuvântului lui Dumnezeu, ci persoana cutărui sau cutărui sfânt rugător.

Avem acum mai mult ipostasul omului sfânt, care s-a unit cu Dumnezeu și a devenit om îndumnezeit, a devenit Dumnezeu și om. A devenit ceea ce spunea profetic profetul. „Când va veni Duhul Sfânt Se va sălășlui în noi și de aceea vom fi ca niște fii și fiice ale Lui”. Atunci Duhul va vărsa râuri înlăuntrul nostru, cum spune iarăși profetul :  „Râuri se vor revărsa din El”[7]. Atunci va începe Duhul cel Sfânt din noi să strige și să Se roage și să lucreze El, în loc să lucrăm noi, și să trăiască Duhul în loc să trăim noi. Este ceasul sau mai degrabă clipa în care se adeverește profeția lui Dumnezeu, că aceștia sunt dumnezei, că vor fi dumnezei. „Eu am zis : dumnezei sunteți…”[8]. De aceea ne-a numit dumnezei. De aceea strigăm și ne rugăm, ca să putem deveni astfel de dumnezei cum ne vrea Domnul.

(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)