Ianuarie, luna în care se aude în surdină ultimul ecou al colindelor. Bradul a început să lase ace pe covor, cozonacul s-a uscat discret într-un colț de bucătărie, iar grupurile de WhatsApp, altădată pline de vesele urări, s-au liniștit brusc. Ianuarie vine peste noi ca un duș rece după căldura serii de Ajun. Ne trezim într-un peisaj plumburiu, cu examene, task-uri amânate și sentimentul acela straniu că „magia” a dispărut odată cu ambalajele de la cadouri.

​Adesea suntem tentați să căutăm binele în „vârf de munte”, emoția aceea puternică de la Liturghia de Crăciun sau bucuria reuniunii cu prietenii de acasă, dar credința noastră nu e un festival de sezon care ne lasă goliți odată ce s-au strâns decorurile. Ianuarie este, de fapt, luna în care Îl găsim pe Hristos mai degrabă în drumul obositor spre facultate sau spre serviciu, în cafeaua băută la prima oră sau în răbdarea de a mai citi o pagină dintr-un curs mai dificil, decât în decorul ieslei. Sărbătorile nu au fost o pauză de la viață, ci un plin de energie spirituală pentru restul anului. Dacă am simțit cu adevărat că Hristos S-a născut, înseamnă că El e aici, în acest ianuarie. Doar S-a mutat din poezia colindului în viața noastră de zi cu zi.

​Există o frumusețe aparte în această perioadă a anului, dacă știm unde să privim. Acum, când s-a așternut liniștea, putem vedea dacă bunătatea noastră din decembrie a fost doar un reflex de sărbătoare sau o transformare reală. Poate că acum e greu să mai ai starea de contemplare de la privegherea din noaptea dintre ani, din biserică, dar un „Doamne, ajută-mă să termin proiectul ăsta cu pace” spus printre rânduri de curs sau pagini de scris, poate fi la fel de valoros.

​Să nu lăsăm prieteniile pornite la repetițiile de colinde să intre în hibernare. O ieșire la un ceai cald, fără un motiv anume, e cea mai bună dovadă că legătura dintre noi nu ține de calendar, ci este una de suflet. Până la urmă, cele mai frumoase prietenii și povești nu se spun doar în prag de sărbători, ele se scriu în tihnă, zi de zi, prin momente simple.

​Dacă în decembrie am făcut curat în case și în suflet, ianuarie e momentul să facem curat și în priorități. E timpul să păstrăm acea lumină lină în privire chiar și sub cerul posomorât. Lumea ne bombardează acum cu rezoluții grandioase și cu presiunea de a deveni o nouă versiune a noastră, însă viața în Biserică ne învață ceva mult mai odihnitor: e suficient să fim noi înșine, în comuniune cu Dumnezeu și să încercăm să punem început bun. Poate că nu e nevoie de schimbări radicale care să ne epuizeze până în martie, e nevoie de o fidelitate caldă față de Cel care a ales să Se nască într-o peșteră rece tocmai ca să ne arate că niciun loc și nicio lună din an nu e prea friguroasă și prea gri pentru El. Ianuarie e doar o altă formă de a-I spune lui Dumnezeu: „Mulțumesc că ești cu mine la bine, la greu, dar și la... rutină”.

(Raluca Ciobanu, ASCOR Iași)