La doi ani după adormirea Sfântului, măicuţa de la Diveevo N.K. s-a îmbolnăvit, a făcut febră şi a ajuns în pragul morţii. Văzând că mijloacele medicale n-au avut nici un rezultat, au uns-o cu ulei sfinţit. În perioada bolii îşi pierduse complet putinţa de a-şi mişca o mână şi, de aceea, când se afla în pat i-o mutau, punându-i dedesubt o basma. Odată, l-a văzut în somn pe Sfânt, spunându-i:

 – De ce nu vii la mine, la izvor, soră?

– Sunt bolnavă, mâna mi-a paralizat.

– Care mână?

– Dreapta.

Atunci Sfântul a luat-o de mâna bolnavă şi a ridicat-o, repetând:

– Vino la mine, la izvor.

Trezindu-se, şi-a găsit mâna vindecată. Putea să şi-o mişte la fel ca pe cea sănătoasă. Era însă istovită de febră şi nu putea să meargă pe jos la Sarov. Au dus-o cu trăsura în aceeaşi zi şi au spălat-o cu apă din izvorul părintelui Serafim, încât s-a vindecat definitiv. Întâmplarea este povestită de ea însăşi, la data de 20 iulie 1862.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, p. 277)