Acest tip de comportament este benefic în sine. Rezultă prin învăţare şi, folosind mecanismele de stocare ale memoriei de lungă durată, ne ajută să mergem mai departe, către alte noi experienţe. Dar uneori, folosit defectuos, ne impiedică tocmai să ne trăim noile momente de viaţă. Exact ca o monedă cu două feţe, frica memorată în vederea protecţiei noastre viitoare ajunge să ne protejeze chiar de la a trăi.

Experienţele din trecut nu sunt un cod de legi

De regulă, când anumite decizii ne-au dus către un deznodământ nefericit, încercăm să studiem factorii care au contribuit la acel curs neplăcut al evenimentelor. Ce am făcut bine, ce am făcut rău, cine au fost cei care ne-au influenţat şi cum au reuşit asta, ce am înţeles noi şi ceilalţi, care au fost factorii care au înclinat balanţa în direcţia nedorită. Ce am învăţat despre noi, în urma celor trăite. Trecem prin avantajele şi dezavantajele obţinute, prin iertare, în direcţia acceptării şi asumării trecutului. Acestea sunt etape inevitabile, care numite şi recunoscute pot umple câteva rânduri pe hârtie, dar uneori se întind chiar pe ani buni din viaţa noastră. Paşii îi putem urma cu ajutorul specialiştilor sau pur şi simplu intuitiv, fără să ştim că uşurarea la care am ajuns la un moment dat este în fapt darul care ne vine din asumare. Nu uităm ce am trăit, chiar dacă tehnicile perfomante de neurobiologie au adus dovezi că memoria umană nu este păstrată foarte bine. Ea pare a fi simplificată şi remodelată pentru a ţine pasul cu viaţa şi există o uşoară şi constantă reformare a ceea ce considerăm a fi experienţa noastră solidă de viaţă. Aceasta nu ne împiedică să folosim ceea ce am trăit pentru a alege diferit şi mai bine, pentru că în fapt, toţi ne dorim plăcerea şi încercăm să evităm, pe cât este posibil, durerea. Comportament care în afara faptului că e ceva cu care ne naştem este sănătos în sine. Problema intervine în momentul în care ne lăsăm formataţi de povestea noastră, adică atunci când ne raportăm la unele experienţe din trecut, ca la un cod de legi personale, decretate interior, cu scopul de a fi, în prezent şi viitor, cât mai puţin şi cât mai rar vulnerabili.

O provocare la viaţă

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte vulnerabilitatea ca fiind punctul slab al cuiva, punct care poate să fie cu uşurinţă atacat şi care implicit este o sursă de suferinţă. Şi foarte adesea de ruşine. Toţi le avem, indiferent cât de bine poziţionaţi am fi în viaţă şi ce imagine am arăta în exterior. Avem măcar un punct de vulnerabilitate, în care putem fi loviţi, şi cel mai adesea acesta a fost deja atins dureros prin experienţele noastre de viaţă. Probabil, în acest fel, am şi făcut cunoştinţă cu el. Şi tot el ne-a învăţat căi, mijloace prin care să protejăm şi ascundem, prin care să fim ceea ce trebuie să fim, nu ceea ce suntem cu adevărat. Modalităţi prin care să controlăm şi să prezicem, totul în ideea de a evita cât mai mult să fim din nou răniţi. Dar, din păcate sau poate mai sigur din fericire, viaţa nu se trăieşte aşa.

Acest articol nu îşi propune să predea modul corect în care viaţa trebuie trăită, deoarece, chiar presupunând că noi am şti care este acel mod corect, aceasta nu ar fi decât o altă formatare, care ne va împiedica pur şi simplu să fim. Propunem o provocare, una absolut necesară pentru a evita ca, în frica noastră de a ne întâlni iar cu durerea, să ne ratăm propria viaţă. Pentru că nu putem evita selectiv să trăim anumite stări pe care nu le dorim, ca vulnerabilitatea, ruşinea, tristeţea, frica, fără să evităm automat şi trăirile din spectrul lor complementar, ca bucuria, recunoştinţa, curajul. „A iubi înseamnă a pune persoana ta în mâna celui iubit şi a deveni foarte vulnerabil la durere“ (Hannah Hurnard)

„De vom face aşa, ne va fi bine“

A fi curajos înseamnă să mergi înainte, în pofida fricii şi a vulnerabilităţii pe care le simţi în tine. Şi să primeşti ce trăieşti cu recunoştinţă, care e susţinută şi de gustul viului…, care e un Dar, dat nouă prin ceea ce suntem, şi care ne invadează simţurile, tocmai atunci când nu refuzăm, din frica de abandon, respingere, durere, eşec, chiar şi din frica de moarte, ceea ce viaţa ne aduce pe cale. Nu e vorba aici de lipsa de responsabilitate sau imaturitate, din contră. A merge înainte în condiţiile în care ne simţim vulnerabili şi a accepta provocările vieţii le putem face numai dacă nu suntem singuri. Şi dacă alegem să renunţăm la control şi la asigurarea că „de vom face aşa, ne va fi bine“. Numai dacă vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjeşte inima noastră în adâncul ei. Pentru că taina întâlnirii cu Dumnezeu şi a purtării crucii cu El stă în trecerea prin tot ce ne apare pe Cale cu toată atenţia, cu toate simţirile, cu toată fiinţa noastră.

Deci putem fi vulnerabili. E nevoie să fim vulnerabili ca să fim vii, şi asta acceptând fricile, în măsura în care noi nu le trăim singuri, ci suntem cu El.