E păcat să fii patriot?
Să ne adunăm în fața sfântului altar, al Celui în mâinile căruia sunt veacurile şi viețile popoarelor, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeul părinților noştri“, că ne-a certat, dar morţii nu ne-a dat, şi ne-a încercat prin suferințe, ca să ne pregătească a fi vrednici de zilele mari de acum. Şi precum în suferințe ne-a înarmat cu răbdare, aşa în zile de pace și unitate, să ne împodobească cu înțelepciune. În aceste mărețe zile să nu-i uităm nicicând pe cei care s-au jertfit pentru înfăptuirea României mari. Dă-le Doamne, răsplătirea Ta cea dreaptă, iar celor ce ne cârmuiesc, dă-le putere şi înțelepciune, unire în cugete şi în simțiri, să conducă țara aceasta sub ocrotirea Ta sfântă ca în liniștea lor, noi viață pașnică să petrecem.”
În fiecare an, la începutul lui decembrie, neamul românesc își serbează ziua națională. Prilej potrivit pentru declarații înflăcărate, însoţite de diferite manifestări marcând sărbătoarea. Unii din frații noștri arborează drapelul național, alții își fac timp să asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alții trec nepăsători pe lângă tumultuoasele festivități, considerându-le anoste ori emfatice. Ce să facă un bun creștin într-o astfel de zi (liberă, pe deasupra!)? Intră în conflict patriotismul cu dreapta credință? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi acum, când steagul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoție. Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Grigorescu, la Agapia a făcut și pe Sfinții Arhangheli patrioți, în sensul că le-a înmuiat veșmintele și chiar aripile în culorile stindardului românesc. Astăzi, din păcate, nici nu știi daca e bine să mai fii, iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, ca să nu șochezi pe cineva, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. De aceea Vă îndemn să ne-aducem aminte, măcar în treacăt de câteva pagini din istoria zbuciumată a neamului nostru? Un popor mic, pentru că întotdeauna am fost împărțiți; în necurmate războaie, căci eram înconjurați de neamuri nu foarte prietenoase nouă; cotropiţi, căci ne-a aşezat bunul Dumnezeu pe cel mai ispititor pământ bogat din Europa; tot timpul frământați şi niciodată laolaltă. Şi cu toate acestea, cronicarii ne vorbesc în cărțile lor bătrâne, de biruințe, de un grai, de o lege şi de un pământ al unui singur popor românesc. Şi au purtat străbunii noştri războaie şi au îndurat pustiiri, şi au fost cotropiţi, şi au fost iarăşi liberi pe ogoarele lor; dar nu și-au pierdut nicicând idealul sfânt al unității, care odinioară părea o himeră.
Unde-s bătrânii cărturari, care ne vorbeau cu atâta dor de asemenea zile mari? Unde-s cei ce au luptat dându-şi viaţa pentru înfăptuirea acestui vis de aur al unui neam întreg? Să vadă şi ei, cum, gândurile noastre zămislite odinioară cu neîncredere şi idealul ce înflăcărară sufletul atâtor generaţii trecute, deși părea peste putință de împlinit, astăzi îl trăim ca fericită și binecuvântată realitate! Ne mai bucurăm de ea? Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amar, căci am uitat – ori poate că nici nu știm – să ne serbăm ziua națională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala postului Naşterii Domnului, parcă lipsește esențialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea față de eroii ce ne-au scris istoria cu jertfa sângelui lor, față de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale, culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piațete, pe la monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, i-adevărat! Totuși, e prea puțin. Doar o singură zi pe an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor șterse din memoria neamului sau condamnate la o nefirească uitare. Deci, ce e cu patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare? Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noțiuni, golindu-le de sensul umanismului democratic moștenit din antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu obscurantismul unui naționalism degenerat – stârnind astfel aversiune faţă de ele –, patriotismului trebuie să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.
Așadar, ce e patriotismul!? Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat. Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor.
Cu aceste gânduri și doruri zic și eu odinioară ca vechii cronicari: cânte poeții cu măiastră și cuvenită iscusință frumusețea acestei preafrumoase zile; veselească-se poporul, care a îndurat amarul pribegiei şi pustiirile războaielor și al dezbinărilor, după rânduiala bunei cuviințe neuitând că trebuie să vedem în unitatea românilor un dar de la Dumnezeu. De aceea să ne adunăm în fața sfântului altar, al Celui în mâinile căruia sunt veacurile şi viețile popoarelor, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeul părinților noştri“, că ne-a certat, dar morţii nu ne-a dat, şi ne-a încercat prin suferințe, ca să ne pregătească a fi vrednici de zilele mari de acum. Şi precum în suferințe ne-a înarmat cu răbdare, aşa în zile de pace și unitate, să ne împodobească cu înțelepciune. În aceste mărețe zile să nu-i uităm nicicând pe cei care s-au jertfit pentru înfăptuirea României mari. Dă-le Doamne, răsplătirea Ta cea dreaptă, iar celor ce vor veni după noi, dă-le putere şi înțelepciune, unire în cugete şi în simțiri, să stăpânească țara aceasta sub ocrotirea Ta sfântă, „încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței, veghează asupra capului lor, întărește stăpânirea lor, dăruiește-le adâncă și statornică pace, pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta și pentru tot poporul Tău, ca în liniștea lor viață pașnică și netulburată să trăim”.
De Ziua Armatei Române, despre Episcopia Militară a Bisericii strămoșești
Ziua Limbii pe care nu o mai vorbim...
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro