Zilele trecute am fost contactat telefonic de o asociație piscicolă, ca să le furnizez câteva informații despre Sadoveanu – mare pescar și vânător – trebuincioase la o manifestare dedicată Zilei Mondiale a Pescarului. Mărturisesc că nu știam de existența unei astfel de celebrări. Este interesant că serbarea nu are o vechime foarte mare: acum 30 de ani, pe 27 iunie 1984, la Roma, a fost instituită Ziua Internațională a Pescarului, de către Conferința Mondială pentru Reglementare şi Dezvoltare a Pescuitului. Ce ți-e și cu omul acesta: inventează fel și fel de zile festive, omagiale, comemorative! Și, la urma urmei, ce-i rău în asta!? Ba aș spune că e binevenită o sărbătoare dedicată unei bresle. Mi se pare și mai interesant că cei ce au instituit-o au ținut seamă, probabil, și de proslăvirea la sfârșit de iunie a celor doi pescari geniali, Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Cel dintâi fusese chiar de meserie pescar, învățat cu marea, cu tainele apei, cu răbdarea, chiar și cu eșecul, ca apoi să devină „pescar de oameni” la chemarea Mântuitorului Hristos – ca și celălalt apostol, Pavel. Acesta, chiar dacă nu a cunoscut munca istovitoare a pescarului, cu o inspirată înțelepciune și neegalat zel misionar a devenit un excepțional pescar de oameni, aruncând cu o impresionantă măiestrie mreaja Cuvântului dumnezeiesc, adunând în năvodul trupului tainic a lui Hristos, Biserica, mii și zeci de mii de suflete.

Conformându-vă sărbătorii, vă fac poftire la pescuit! Aș putea-o face chiar și la propriu, căci în Poiana liniștii mai este încă lăcoviștea unde pescuia Sadoveanu. Însă, de teamă că băltoaca va rămâne fără niciun chitic, vă rog a mă însoți în rememorarea primei mele experiențe pescărești.

Nu puteam începe periplul nostru fără a aminti că unul dintre simbolurile cele mai răspândite în primele veacuri creștine era cel al peștelui, lucru datorat, probabil, multor referințe legate de pește în Sfintele Evanghelii. Iată câteva exemple: Domnul Hristos a săvârșit o minune, văzând ucenicii triști că toată noaptea s-au ostenit fără a prinde nimic. Mântuitorul i-a îndemnat să arunce din nou mreaja iar peștii, la porunca Creatorului, au tăbărât cu mulțimile în ea, încât pescarii abia au putut să culeagă roada minunatului pescuit, umplând două ambarcațiuni (Luca 5 1-11).  Tot Domnul a săturat cu cinci pâini și doi pești peste cinci mii de bărbați, plus femeile și copii lor. (Matei 14, 14-22). La fel, după Înviere, când ucenicii s-au întors la țărm, au găsit pe Domnul gătindu-le de mâncare „pește pus pe jeratic” (Ioan 21, 9). Hristos compara Împărăția Cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal şi, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară (Matei, 13, 47-48). În fine, Iisus, chemând la misiune pe ucenicii Săi, le-a făgăduit că vor fi pescari de oameni. (Marcu 1, 17).

 De aceea, primii creștini au adoptat peștele ca simbol al Creștinismului, iar imaginea acestuia se găsea peste tot: în picturi, pe sarcofage, în inscripțiile funerare sau pe diferite obiecte.

Carevasăzică, peștele era un simbol cu o utilizare mai largă printre creștini, chiar şi decât crucea, în primele veacuri după viața pământeană a Mântuitorului lumii. Este binecunoscut acrostihul care leagă numele lui Iisus de cuvântul „peşte” - „ihtis”. Astfel, inițialele de la Iisus Hristos Theou Uios Sotir (Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul) alcătuiesc tocmai ihtis - peşte.

Dar, să ne întoarcem la  călătoria făgăduită. Ați fost vreodată la pescuit? Vă mărturisesc că, mai de demult, văzând niște undițari pe iazul Vovideniei, regăsit în multe referințe literare ale conului Sadoveanu care, vreme de mai bine de un deceniu, se făcuse bun tovarăș de singurătăți cu el, m-am dus să le dau binețe și să învăț ceva din rânduielile pescuitului. Înainte de toate, am remarcat că nu e treabă simplă: un ritual întreg, însoțit de o grozavă îndemânare și multă, foarte multă răbdare. Îmi aduc aminte că soarele scăpăta către asfințit, oglindindu-se în balta ce lucea aprinsă ca de un foc tainic. Spre marea mea rușine, până atunci nu catadicsisem niciodată să zăbovesc pe malul unei ape, ca să prind pește. Unul dintre pasionații îndeletnicirii, sesizându-mi curiozitatea, îmi așează în mână o undiță. Eram tare stângaci. Nu știam ce și cum se comportă un pescar, fie el și novice în atare situație.

După ce am primit lămuririle necesare, am simțit că intru într-o lume fascinantă. Megieșii mei erau cufundați în visare, așteptând firul întins. Eu mă uitam împrejur, răpit, parcă, de o liniște patriarhală care era atât de aproape de mine. Vedeam dincolo de baltă câteva sălcii bătrâne, ce-și înmuiau pletele în apa caldă și îmbietoare, iar mai sus, pe sub sprânceana pădurii, o vulpe zănatică umblând după pradă. Deasupra apei, rândunele săgetau văzduhul, pe când în înaltul cerului văzui un găinar neastâmpărat, care se rotea deasupra bătăturii din preajmă, aducând spaima în bietele orătănii din curtea schitului. Furat, zic, de priveliște, am fost readus pe marginea bălții de o poruncă fermă: „Trage!” Privind spre pluta undiții care era scufundată, oarecum vrăjit de ce se poate întâmpla, tresărind de nerăbdare, am înșfăcat undița și am ridicat-o. În câteva secunde, pe luciul lin al apei a apărut peștele. Solzii aurii sclipeau în lumina soarelui care se grăbea să coboare după colnic. Am rămas înmărmurit de bucurie. Dar, în următoarea clipă, c-o bătaie sfidătoare a cozii, prada a sfărâmat băltoaca din fața mea, întorcându-se în adâncuri – iar eu rămânând cu undița în mână, mut de uluire. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu am apucat să scot vreo vorbă. Peștele fugi cu un ac bine întocmit, dar și cu o iluzie de o clipă, lăsându-mi totuși o necurmată năzuință de revedere. Văzându-mi neizbânda, le-am mulțumit celor ce m-au inițiat și m-am retras. Atunci am simțit, pentru prima oară, că e bine să mai poposești pe malul unei ape – nu numaidecât pentru a pescui ci, mai ales, pentru tihna în care te cufunzi. Și, ca să vă conving de asemenea stare, voiesc a-mi încheia rândurile mele dedicate pescarilor cu o cugetare extraordinară de-a lui Mihail Sadoveanu, care făcuse din pescuit un pretext. Scopul, vă las să-l descoperiți singuri: „Farmecul pescuitului nu e numai în așteptarea unei minuni, căci orice pește mai mărișor, în amintire, ia proporții deosebite. Farmecul e în despărțirea desăvârșită de lume și în repaosul complet în care intri. Grijile, preocupările, supărările și durerile adorm. Te-ai apropiat de natură, care te-a luat în stăpânirea ei și te ocrotește ca o mamă”. În atare situație, trag nădejde că nu e păcat să pescuiești!