Ecranul pe care îl privim zilnic este, de fapt, stăpânul timpului nostru

Cuvinte duhovnicești

Ecranul pe care îl privim zilnic este, de fapt, stăpânul timpului nostru

    • Ecranul pe care îl privim zilnic este, de fapt, stăpânul timpului nostru
      Foto: pixabay.com

      Foto: pixabay.com

Licărirea neîncetată a ecranului televizorului nu este în stare să stingă lumina interioară a vieţii intelectuale şi duhovniceşti. Ea cultivă încă din copilărie goana după gâdilatul superficial al nervilor vizuali şi auditivi.

Duhul cel rău şi viclean a spus: „Dintre toate artele, cea mai importantă pentru voi este arta cinematogra­fiei”. În perioada când au fost rostite aceste cuvinte, te­levizorul încă nu exista. El a devenit mai important de­cât filmul: „pâine şi jocuri”, strigau vechii romani; în timpurile noastre, televizorul este cel care a adus în casele noastre distracţiile şi astfel ni se oferă posibilitatea de a ne distra în fiecare zi pe gratis. El nu ne solicită prea mult creierul, în schimb ne umple timpul cu tot fe­lul de imagini. De asemenea, el poate provoca setea pentru schimbarea permanentă a impresiilor şi smulge „rădăcinile concentrării interioare”. Să ne amintim cuvin­tele rostite de René Descartes: „Mintea unui curios avid este mult mai bolnavă decât trupul celui care suferă de hidropizie”. Stăpânul acestei lumi are cea mai mare ne­voie de această boală.

Înainte, bătrânica obişnuia să meargă la biserică, iar acum petrece ziua întreagă în faţa televizorului. Se teme să piardă emisiunea favorită. Alta se vaită: „Mi s-a de­fectat televizorul. Nici nu mai ştiu ce să fac. Meşterul mi-a promis că vine de abia la sfârşitul săptămânii”. Sau o altă situaţie: o tânără a crezut în Dumnezeu, la scurt timp s-a botezat şi timpul liber şi-l petrece citind cărţi duhovniceşti; mama necredincioasă a preferat să împru­mute bani ca să cumpere televizor, crezând că astfel va reuşi să abată copilul drag de la rugăciune şi meditaţii.

„Distracţii”, care nu cer o concentrare maximă a cre­ierului asupra problemelor legate de viaţă şi a temeliei ei duhovniceşti, despre sensul evenimentelor care se în­tâmplă – aceasta este valoarea supremă a televizorului. El îl îndepărtează pe om de la propriul lui eu, dar şi de Dumnezeu: în învălmăşeala acestei lumi, pe care televi­zorul o aruncă în casele noastre, conştiinţa preferă să rămână în toropeală. Ca să o trezească, omul trebuie să se retragă în chilia sa interioară. N. K. Krupskaia vedea în cinematografie şi radio „arma cea mai eficientă în a-l îndepărta pe om de biserică şi religie”. Televizorul s-a dovedit a fi o armă mai puternică!

Scriitorul Boris Victorovici Şerghin consideră că „există «inimi foarte simple» care simt doar dorinţa să doarmă, să mânânce şi să bea ceva şi nimic mai mult”.

Aceste «inimi simple» nu se simt atrase nici măcar de filme, pentru că ele nu oferă nimic. Pe de altă parte, există persoane, numite capete seci, care totuşi caută să umple cu ceva acest gol înnăscut. Gâdilatul superficial al creierului în locurile publice, cum ar fi cinematografele, nu-i satisface. Publicul mai civilizat, aşa numiţii intelectuali, simt nevoia de teatre, de conferinţe pe teme ştiințifice, Această categorie de oameni se interesează în mod serios, dar fără a face o selecţie de literatură, poezie. Orice marfă de calitate proastă este înşfăcată de acest «public cult», care nu face altceva decât să trăiască datorită acestor noutăţi. Toţi aceşti oameni, fără nicio ex­cepţie, au inimile şi minţile seci. Însă ele trebuie neapărat umplute cu ceva – cu o cărticică, o revistă, un filmuleţ sau măcar cu o ţigară. Căci, în caz contrar, îl paşte o plictiseală cumplită” [...].

Licărirea neîncetată a ecranului televizorului nu este în stare să stingă lumina interioară a vieţii intelectuale şi duhovniceşti. Ea cultivă încă din copilărie goana după gâdilatul superficial al nervilor vizuali şi auditivi.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica de acasă, Editura Sofia, Bucuresti 2006, p.180-182)