Da, Eminescu a fost aproape de arta sunetelor, a trăit în ea, exprimându-și prin diferite modalități nevoia de armonie. Pentru poet muzica a însemnat nu doar o artă încântătoare și fascinantă în sine, ci mai cu seamă un domeniu ce ține de spirit, capabil de a înnobila, de a șlefui personalitatea omului. Cântăreț al existenței umane, în toată complexitatea ei, neobosit căutător al sufletului și al istoriei omenirii, adesea reflexiv la problematica genezei și apocalipsei, Eminescu s-a lăsat pătruns de muzică, făcând din aceasta un filon perpetuu al tumultoasei sale vieți: armoniile sonore i-au hrănit mereu imaginația și visarea, dorurile și clipele de singurătate, alimentându-i cu ritmicitatea lor setea de frumos și adevăr, de perfecțiune și înălțare spirituală așa cum reiese din propriile sale afirmații: „muzica mă predispune spre o visare creatoare, ...mă transformă cu desăvârșire. (Ascultând muzică)... cred uneori că plutesc în sferele divine ale nemuririi dumnezeiești”.

Ideea abordării prezentului  subiect Eminescu și muzica mi-a oferit-o tematica anului 2023, când Biserica noastră strămoșească va comemora în chip deosebit pe imnografii și cântăreții bisericești și, deodată cu ei, muzica bisericească, care ne ajută în înțelegerea, aprofundarea și explicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Având în vedere frumusețea și profunzimea mesajului transmis prin cânt, este fără tăgadă că Eminescu, la vârsta formării sale spirituale și intelectuale, a beneficiat de izvorul nesecat de lumină, pace și binecuvântare al muzicii bisericești.  

Înainte de a zăbovi asupra relației dintre Eminescu și cântul religios, să rememorăm câteva dovezi despre legăturile acestuia cu arta sunetelor, în general. Din mărturiile celor ce l-au cunoscut aflăm că poetul avea o bine definită structură muzicală, fiind dotat cu auz și sensibilitate deosebite. Unul din colegii săi, Ștefan Cacovean, mărturisea: „Eminescu vorbea rar și dulce, și tot ascultându-l aveai impresia că asculți o melodie”. Un frate al poetului, Matei, declara: „Mihai cânta bine din gură, ca și mama și Harieta”. Un alt bun amic, Alexandru Vlahuță, completa: „avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibrație particulară”. În anul morții poetului, tenorul Constantin Bărcănescu a spus: „Eminescu avea o voce mică, dar dulce și mlădioasă. Rostea cuvintele cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”. La rându-i, Ioan Slavici, coleg și prieten cu Eminescu, în amintirile sale, evocă pasiunea acestuia de a cânta, îndemnând și pe alții să cânte. Ba unii, amintind de marea atracție a junelui Mihai spre interpretare, au enumerat titlurile câtorva cântece preferate, intonate adesea de genialul român: Eu sunt Barbu Lăutarul, Frunză verde baraboi. Tincuța Vartic, femeia ce-l îngrijea pe Creangă în bojdeuca Țicăului, martoră la spontanele „serate muzicale” încropite de Eminescu în compania bunului său amic, părintele Ion Creangă, despre care se știe că deținea o frumoasă voce de tenor, avea să afirme mai târziu: „Eminescu cânta frumos cântece populare ori bisericești și avea un glas dulce de-ți dădeai cămașa ca să-l asculți”.

Numeroase astfel de mărturii vorbesc fără șovăire despre dragostea poetului pentru muzică, dar și despre obiceiul său de a cânta, căci prin armoniile sonore își devoala sensibilitatea și adâncimea cugetului. În cei cinci ani de studii la Vinea și Berlin, Eminescu dobândește și „axiologie muzicală”, prin desele frecventări ale spectacolelor de muzică, și prin mult studiu, poetul reușește să înțeleagă locul muzicii  în istoria artelor. Student la Berlin, a urmat seminarul de muzicologie al profesorului J.G.F. Bellermann, iar la Viena s-a întâlnit cu Johann și Eduard Strauss. Mai târziu, astfel de cunoștințe l-au ajutat să scrie, ca ziarist, cronici muzicale aidoma marilor critici de gen. În Curierul de Iași, dar și în paginile ziarului Timpul, gazetarul Eminescu a devenit de multe ori un veritabil cronicar muzical, atestând o înaltă considerație pentru  muzică.

Printre mărturiile lăsate de cunoscuții poetului sau din împrejurările vieții desprindem fără tăgadă o latură abordată mult prea rar. Ne referim la muzica bisericească, de care Eminescu s-a lăsat fascinat din fragedă copilărie. S-a scris frecvent despre atmosfera de rugăciune de la Mănăstirea Agafton, aflată nu departe de Ipotești, unde mergea adesea și junele Eminescu. Până să cunoască taina rugăciunii psalmodiate de soborul de maici din care făceau parte și cele patru surori ale mamei sale (monahiile Olimpiada, Fevronia, Safta și Maria), tânărul Mihai s-a bucurat de slujbele oficiate la bisericuța Sfinții Voievozi, de pe moșia Ipoteștilor, construită în proximitatea casei. Este binecunoscută religiozitatea părinților poetului, în special a mamei: ea însăși cânta foarte frumos și se-ngrijea ca un preot să oficieze toate slujbele în locașul sfânt întreținut pe cheltuiala familiei Eminovici, îngăduind și sătenilor doritori să participe la acestea. Nici căminarul Gheorghe Eminovici, nu se arăta străin de muzică: tatăl său, bunicul poetului, Vasile, era cântăreț bisericesc. Toți cei șapte copii ai dascălului Vasile au învățat carte de la un coleg al lui, dascălul Ioniță din Suceava, care le-a „predat” și noțiuni de interpretare la câteva instrumente muzicale. Mărturiile apropiaților confirmă că Gheorghe Eminovici știa să cânte la flaut.

Revenind la modul cum poetul Eminescu a făcut cunoștință cu muzica religioasă, este binecunoscut obiceiul familiei Eminovici de a participa cu regularitate la sfintele slujbe, oficiate în bisericuța aflată chiar în curtea casei de la Ipotești. Însemnările vremii au reținut numele preotului din anii copilăriei poetului: Vasile Hudișteanu. Îl întâlnim și într-un fel de jalbă înaintată de sătenii din Ipotești Sfintei Mitropolii de la Iași, în care îi iau apărarea preotului din sat, învinuit pentru oarece abateri canonice la săvârșirea unui botez, și cer neîntârziat să fie dezlegat spre a putea oficia sfintele slujbe. Universul eclesiastic, cu muzica liturgică și cărțile de cult ce l-au fascinat pe Eminescu, la vârsta cunoașterii, a fost surprins de academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta) astfel: „în scurt timp l-a prins patima cea mare a cititului care-i deschidea lumi fără sfârșit. Și cărțile preotului, ceasloavele, liturghiere, cărți de învățătură bisericească, s-au terminat repede pentru curiozitatea nouă, abia stârnită” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, Ed. Tineretului, 1963, p. 17).

La chinovia botoșăneană, însă, Eminescu a trăit cu adevărat revelația muzicii bisericești, fapt relatat de Gala Galaction: „La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creștin-ortodox și pravilele lui și toată trista lui Frumusețe”. Atât de mult l-au marcat unele cântări auzite la Agafton, încât, în perioada de suferință, prin noiembrie 1886, a cerut unui duhovnic din Mănăstirea Neamț, ce l-a spovedit și împărtășit, un lucru cu valoare de testament: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna și au spus: părinte, să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.

Spiritualitatea ortodoxă în care a crescut și muzica liturgică pe care a ascultat-o și îndrăgit-o l-au urmărit mereu pe Eminescu, lucru dovedit de nenumăratele interferențe religioase și armonice întâlnite în poezia sa. Muzica bisericească l-a însoțit toată viața pe Eminescu, dovadă fiind versurile de o muzicalitate aparte, impregnate de sunetul toacei și al clopotului, al stihirilor auzite la strană, al puternicului mesaj religios. Aceste particularități ale poeziei sale l-au făcut pe criticul literar Tudor Vianu să constate: „cântecul eminescian, imposibil de confundat cu altul, lucrează cu puteri magice asupra cititorilor săi și duce cu sine mesajul gânditorului, al pictorului naturii și al rapsodului iubirii”.

Sursa: Ziarul Lumina