Viaţa plouă peste noi cu har dumnezeiesc. Viaţa este ea însăşi rod al harului dumnezeiesc. Fără har, viaţa nu există. Fără har este nimicul şi atât. Nici măcar acesta. Este Dumnezeu şi atât. El, însă, a revărsat din Sine în afara Sa, harul Vieţii Sale, care a rodit și rodește într-o uimitoare minune. Respirăm şi suntem în această minune de care nu ne mai săturăm. Trăim beţi, cu o beţie trează, din care nu vrem a ne reveni. Părem exaltaţi şi naivi, dar suntem mai conştienţi ca niciodată. Cui să povestim? De ce să ne justificăm? Cine ar putea înţelege? Alegem mai bine a fi respinşi de toţi decât a pierde un firicel din tremurul acestei simţiri.

Da, există opţiuni în viaţă. Avem îngăduiţa să ne trăim viaţa fără Dumnezeu. Dar nu vom avea niciodată mulţumire. Va fi o viaţă plină de realizări, plină de satisfacţii, cu fel de fel de rezultate măsurabile şi notabile la maxim. Şi? Unde-i împlinirea? Unde-i odihna sufletului? El, sufletul, cel care rămâne după moarte, el cu ce s-a hrănit? În cine şi în ce s-a regăsit? Nimic nu-l poate face să respire liber decât harul lui Dumnezeu. Şi nu doar pe el, chiar şi trupul se resimte în lipsa harului. Nu degeaba, atunci când omul ajunge să trăiască din harul lui Dumnezeu, trupul, instinctiv, renunţă la tot ceea ce până atunci, aparent îi aducea plăcere (Faptele Apostolilor 4, 32-37). Pentru că, descoperă o plăcere/ bucurie mai înaltă, mai pe măsura demnităţii lui, care-l animă să se supună sufletului şi doririlor lui. Nu forțat, dar nici lesne. Nu cu imperative intransigente, dar nici la voia întâmplării. Este o creștere împreună, treaptă cu treaptă, pe traseul Crucii, singura care poate face pace între dorințele trupului și ale sufletului (Efseni 2, 14-16). Şi chiar atunci când gustă din bunătăţile creației, şi atunci tot harul îl gustă, căci ştie a se bucura de tot ceea ce Dumnezeu i-a dat să consume, fără a se lăsa biruit de dulceaţa lor trecătoare. În felul acesta, omul se face părtaş la diversitatea manifestărilor harului lui Dumnezeu, plasticizat în diferitele forme ale bunătăţilor pământului.

Nimic din cele câte există în viaţa omului nu-i sunt interzise sau refuzate (I Corinteni 6, 12). Toate sunt create pentru el, toate îi sunt supuse. De un singur lucru este atenţionat: să nu confunde lumea cu Dumnezeu. Lumea, pentru că-i rod al lucrării lui Dumnezeu în creaţie şi pentru că este susţinută de prezenţa neîntreruptă a energiilor dumnezeieşti, care o animă şi o înfrumuseţează, are atâta atracţie, diversitate şi spontaneitate, câtă să-l preocupe intens pe om. Însă, dacă el nu observă această prezenţă a harului, ratează şansa întâlnirii cu Dumnezeu prin făpturi şi, în consecință, şansa conectării la adevărul, scopul şi sensul propriei vieţi. Aşa apare ceea ce dintotdeauna Biserica a numit pericolul idolatriei, în nuanţele şi formele ei multiple: ale plăcerilor, ale puterii, ale minunismului (Matei 4, 1-11). Aşa apar sincopele şi toate tulburările din natura umană şi din cea înconjurătoare. Sunt consecinţa directă a căderii din Adevăr şi Iubire (Romani 1, 21-26).

Făptura umană este zidită de Dumnezeu ca să stea în relaţie nemijlocită cu Creatorul ei. Acest mod de a întreţine relaţia cu Dumnezeu nu-i deloc o abstractizare, nici visare, nici înşelare, dar are o condiție sine qua non: SĂ VREI. Doar așa devine factorul esenţial al vieţii fericite a omului în veci de veci. Firul neîntrerupt al acestei conectării este harul lui Dumnezeu, care abundă peste noi. El nu-i condiţionat în venirea lui asupra noastră. Nici nu-i unidirecţional. El ne învăluie din toate părţile existenţei (cu ceva presiune atunci când nu este primit), ca şi cum l-am respira deodată cu aerul, chiar mai des decât atât (Sfântul Grigorie Teologul, Prima cuvântare Teologică, 3), doar să ne deschidem lui. Prezenţa harului este cel mai delicat mod în care Dumnezeu ne trăieşte propria viaţă şi a întregii creaţii, fără să ne bruscheze în vreun fel. În acelaşi timp, este modul în care viaţa creației întregi este ceea ce este şi se întreţine în „vinele” existenţei sale. Fără prezenţa harului nimic n-ar rodi. Totul ar fi o banalitate şi o uscăciune grozavă, ca să nu zic că efectiv nu ar mai fi.

De altfel, energiile dumnezeieşti sunt cele care circulă neîntrerupt din „plămânii” lui Dumnezeu în creaţie şi din creaţie înapoi la Dumnezeu. Ele ne străbat deopotrivă pe noi şi pe Dumnezeu, fără să ne modifice esența, fără să ne amestece, fără să ne separe şi fără să ne dizolve. Ne păstrează în ceea ce suntem şi ne umple de ceea ce nu suntem. Şi nici măcar lumina soarelui, nici aerul şi nimic altceva nu poate pătrunde fiinţa noastră cum este pătrunsă şi susţinută de harul lui Dumnezeu. Este singura prezență care de nimic nu poate fi împiedicată. Poate fi ignorată, ceea ce atrage o nefericire insuportabilă, dar ca să fie anulată este imposibil. Pentru simplu motiv că nu în om, nici în creaţie nu este izvorul și voința ei de-a fi.

Harul sau energiile necreate izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu şi sunt activate conştient și deplin de Preasfânta Treime în întreaga creaţie. Şi singura motivaţie a acestei neîntrerupte activări este Iubirea. Ştim că Dumnezeu nu încetează a iubi, căci El iubire este (I Ioan 4, 8). Deci, nu va înceta nici a manifesta prin har această iubire spre întreaga creaţie, chiar de ar fi ca ea să-L refuze veşnic. De altfel, singura motivaţie a existenţei iadului aceasta este: refuzul creaţiei de a primi iubirea lui Dunezeu, manifestată neîntrerupt spre ea. Tensiunea acesta dintre vrerea lui Dumnezeu şi nevrerea omului (sau a îngerului) creează „spaţiul aberant” al durerilor iadului. Practic, al separării din alegere irațională. Nici îngeul şi nici omul nu pot anula acest spaţiu (decât dacă își schimbă alegerea) şi de aceea, se chinuiesc groaznic.

Sfântul Grigorie Palama acest lucru l-a reafirmat: prezenţa neîntreruptă a harului în creaţie şi capacitatea creaţiei de a se împărtăşi voit de această prezenţă. Calea Postului Mare este o invitație directă a Bisericii spre această tainică întâlnire, de aceea se face amintire în a doua duminică de Sfântul Grigorie Palama și energiile necreate.

Da, este nevoie de o acceptare, de o primire a harului. El este prezent ontologic în întreaga creaţie. Dar nu-şi sporeşte valenţele decât prin conlucrarea omului cu el. Paradoxal, Dumnezeu îşi „mărgineşte” cumva propria lucrare, atunci când lasă în libertatea omului să decidă sau nu accepatrea harului. Aşa pare, dar de fapt, El de nimic nu sărăceşte, nici nu se micşorează întrucât harul refuzat nu-i un har pierdut sau epuizat, ci e un har care continuă să se manifeste anulând concomitent presupusul „neant”, în sensul că permanentizează temeliile dumnezeieşti ale vieţii create, chiar dacă este refuzat. Adică întreţine viaţa creaţiei într-o nesfârşită noutate, aşa încât e aproape imposibil să nu crezi că, până la urmă, o vor urma cu toţii. De aceea, conlucrarea omului cu harul, liberă şi conştientă, atrage după sine preafericita odihnă a omului în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în om, căci Viaţa lui Dumnezeu se prelungeşte astfel dincolo de Sine, fiind trăită întocmai de făptura Sa zidită din iubire.

În acest mod, Duminica a doua din Postul Mare ne reaminteşte catehetic că singura soluţie la vindecarea noastră este harul lui Dumnezeu. Şi, ca să nu cădem fie în iluzii magice, fie în psihologisme rudimentare, Biserica a statornicit „graniţele” harului în Trupul asumat de Hristos peste Care suflă neîntrerupt Duhul Sfânt, într-o libertate şi într-o tăinicie de nimeni și de nimic clintite (Ioan 3, 8). De aceea, oricine, de oriunde, poate conştientiza prezenţa firavă, delicată şi uimitoare a harului, ca izvor al iubirii neîntrerupte, al iubirii proaspete, al iubirii ce nu poate fi refuzată: dacă dorește!

Orice trăire umană poate fi înnoită la nesfârşit prin prezenţa harului. Ele deşi au izvorul în hotărârile noastre, totuşi nu-i deajuns ca să ne umple fiinţa, ca să ne-o odihnească. De aceea, trăirile noastre devin banale. Se înscriu în automatisme, în scheme şi mişcări care plictisesc groaznic. Însă, mai adânc în noi aşteaptă un izvor inepuizabil de noutate şi prospeţime, care forfoteşte să ne inunde fiinţa și irupe la deschiderea noastră. Este izvorul harului dumnezeiesc care prin voinţa şi conlucrarea nostră sporeşte nebănuit toate trăirile, toate năzuinţele şi toate mişcările de care suntem în stare. Este izvorul neîntrerupt al Iubirii de care avem atâta nevoie, noi şi toate cele de lângă noi. Altfel, iubirea din noi devine o grozavă şi plictisitoare stare.

Noi ne adăpăm din acest izvor al harului în tainica prefacere pe calea nevoinței ascetice și din unirea cu Hristos în Sfânta Euharistie: Taborul neîntrerupt al preschimbării interioare a lumii. Şi, chiar dacă nu strălucesc în afară razele harului ce se revarsă în noi prin Trupul și Sângele lui Hristos, ele ne copleşesc lin încredinţându-ne şi răcorindu-ne fiinţa printr-o tainică şi reală prezenţă, singura din care putem iubi autentic, în, şi peste piedicile lumii.

Pentru aceasta avem drept ax neclintit Crucea lui Hristos. Vom înţelege aceasta Duminica viitoare.