Cel puțin până la vârsta de șase ani, copilul se bucură de orice manifestare emoțională. Tata se strâmbă, îi face mutre caraghioase, dar mama îl oprește supărată, nepricepând că pentru cel mic lucrul acesta este o necesitate vitală. Preșcolarul devine deja ostatic al emoțiilor părinților. Enervarea adulților îl sperie pe copil, la acesta apare teama pentru sine însuși și pentru părinți; el tresare involuntar, în unele cazuri poate suferi chiar convulsii.

De obicei, amintirile vârstei preșcolare se șterg din memorie. Copilul crește, devine adolescent, intră în lume și evaluează alte familii, comparându-le cu a sa. Totuși, răbufnirile mânioase ce se țin lanț pot duce la apariția unei fisuri adânci între părinți și copii, ceea ce pe viitor prezintă riscul unei înstrăinări reciproce semnificative.

(Ecaterina Burmistrova, Enervarea, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2017, pp. 50-51)