Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale. A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.

Sunt oameni care nefiind singuri se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte; în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea, - sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este...el, enoriaşul de nota zece.

Nea Tudorică este un astfel de om. Are 82 de ani. Trăieşte singur, de când i-a murit soţia, Ana. Nu a vrut să coboare în sat, nu vrea nici acum, dacă este nevoit s-o facă, o face grăbit, parcă se sufocă, să nu-l vadă cineva. De fapt, îl cheamă Nicolae Boroancă, dar Tudorică i-au zis după un străbun al lui care a trăit tot în singurătatea munţilor. Şi-a făcut casă din piatră. Dintr-o stâncă pe care a cioplit-o lespede cu lespede. Are un izvor în apropiere, o grădină, se-nţelege, şi vecin pe Dumnezeu. Lângă casă are un măr mare. Toamna, vine o ursoaică şi-şi împart fructele. Jumătate sunt ale ursoaicei şi ale puilor ei, jumătate ale lui nea Tudorică.

L-am întâlnit târziu, aproape când să coboare iarna. Era cu cele zece căpriţe prin apropierea sălaşului aflat la trei ceasuri de mers prin munţi, pe Drumul Ucenicului. Ochii îi jucau în lacrimi de bucurie, ca ai unui copil când primeşte o jucărie dorită. Ne-a vorbit: Părinte, sunt vremuri tulburi. Oamenii nu se mai înţeleg, nu se mai satură de pământ. Americanii şi ruşii se laudă că au fost în lună, acum vor să meargă mai sus, dar Dumnezeu le mai dă câte una după cap şi-i trimite înapoi. Uite că i-am pomenit Numele cu capul acoperit, mai mare păcatul ... Dacă vor pământ pentru agricultură, uite aici, cât pământ ... da, nimeni nu mai vrea să-l muncească ... nima’ nu mai este-n jur, decât Dumnezeu.

Cei interesaţi de Averea Bisericii trebuie să-l cunoască neapărat pe nea Tudorică. Un om simplu, un om care caută, în singurătate, potrivirea cu Dumnezeu, un enoriaş de nota ... 10.