Părinţii şi, în general, adulţii foarte uşor spun unui copil: „Eşti obraznic!”. În 99% din cazuri, exagerează în mod grosolan. Această exagerare arată o inexplicabilă lipsă de grijă faţă de sensibilitatea copilului. Pe copil îl afectează profund eticheta de „obraznic”. De ce să-i pui copilului în mod gratuit acest stigmat pe frunte?

Când vă aflaţi, să spunem, în sala de aşteptare a unui aeroport, staţi pe un scaun şi priviţi în jur. Veţi vedea că toţi copiii mici, de 1-7 ani, se deplasează alergând. Modalitatea firească, naturală, de deplasare a unui copil mic de la un punct la altul este alergarea. Cereţi-i unui copil de doi-trei ani să vă aducă o jucărie din camera lui sau frunza care tocmai a căzut din copac şi veţi vedea că se va duce şi va veni fugind. Vă imaginaţi un copil de doi-trei ani mergând agale, precum un adult?!

Cu toate acestea, de foarte multe ori, adulţii le spun copiilor că sunt obraznici pentru că aleargă! La fel şi cu râsul. Pornirea naturală a copilului este de a zâmbi şi de a râde. Un copil iubit de părinţii săi şi care se simte pe teren stabil, asta face, zâmbeşte, râde, e fericit. Este nerezonabil, nefiresc, să-i interzici unui copil să râdă, indiferent de câţi vecini sunt deranjaţi de chestia asta. Sau să-l treci din cauza aceasta în categoria... celor răi ori obraznici!

(Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor, Editura Coresi, p. 87-88)