În toamna anului trecut, a fost invitat la hramul Mănăstirii Noul Neamț Arhiepiscopul Serghie al Ternopolului. Acest episcop pur și simplu i-a fermecat pe toți cu simplitatea sa aristocratică și duhul rugăciunii pe care ți-l transmitea. El este cunoscut și iubit în cercurile călugărești și ale mirenilor din întreaga Patriarhie Rusă ca unul care a dobândit darul rugăciunii neîncetate și aceasta se simțea în toate mișcările sale. După Liturghie, am mers cu toții la masă. După ce au vorbit episcopii, că mai erau încă trei, pe lângă Serghie, li s-a dat cuvântul și altora, preoți și mireni. La un moment dat, s-a ridicat unul dintre binefăcătorii mănăstirii, un patron oarecare, și cu o mimică tipică de om de afaceri din Basarabia, și-a început discursul cam așa: „Știți, și eu cred în Dumnezeu în felul meu...”. Și îndată mintea mea împătimită s-a gândit: „Unde se mai bagă și ăsta, peste episcopi și preoți cu credința lui «în felul lui în Dumnezeu»?”. Atunci m-am uitat la Înaltul Serghie, să văd cum arată când se plictisește.

Dar am fost umilit când am văzut cum și-a lăsat tacâmurile la o parte și asculta cu o atenție de copil ceea ce spunea acel om, de parcă ar fi auzit cine știe ce lucruri, pe care în altă parte n-ar mai fi putut să le audă. Fața episcopului s-a luminat de o bucurie negrăită când a auzit cuvintele „cred și eu în Dumnezeu în felul meu”. Atunci mi-am dat seama că așa este dragostea și adevărata sfințenie.

(Părintele Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 69-71)