Cu siguranță noi folosim cuvântul iubire într-o mie de feluri, dintre care, cele mai multe sunt total nefericite. Spunem „iubesc căpșunile și frișca” la fel cum spunem „Îl iubesc pe Dumnezeu” sau cum spunem „te iubesc” celei pe care am ales-o. Și totuși, în aceste trei situații, expresia „a iubi” are sensuri foarte diferite. Să lăsăm căpșunile și frișca, să-L lăsăm pe Dumnezeu pentru o clipă, și să ne gândim la relațiile umane. De câte ori, atunci când spunem „(eu) te iubesc”, „eu”-l este imens iar „te”-ul foarte micuț, în timp ce cuvântul „iubesc” nu are nimic dinamic înlăuntrul său?

Am putea spune, făcând abstracție de gramatică, că este o simplă conjuncție sau mai bine zis un simplu cârlig care-i permite acestui „eu” imens să se agațe și să mențină prizonier acest foarte micuț „te” care este destul de nefericit pentru a fi iubit. De foarte multe ori, dacă suntem onești, în familie sau în relațiile cu ceilalți, ne putem observa zicând: „Mai lasă-mă”, „Dă-mi libertate”, „Lasă-mă în pace”, „lasă-mă să fiu eu însumi, vreau să repsir, sunt prizonierul dragostei tale”.

Plecând de la acest nivel foarte sărac, umil, avem șansa să creștem; printr-o relație care se aprofundează, care se rafinează și se înfrumusețează, putem descoperi puțin câte puțin că „te”-ul are de asemenea o personalitate, că are un chip, o privire, un suflet, o sensibilitate, și că cu mult mai mult decât ceea ce ne-a atras pe noi la început, în acest „te” se află toată taina existenței umane, tot misterul omului în care sălășluiește Dumnezeu. Astfel, „eu”-l începe să se micșoreze și „te”-ul să crească; un fel de egalitate, un soi de echilibru se stabilește între cei doi, o relație vie; expresia „a iubi”, în loc să mai fie o simplă rostire de cuvinte, începe să dezvăluie o reciprocitate vie, un schimb în care oferim și primim. Iar dacă această relație se aprofundează, dacă experiența noastră de iubire devine mai fină, duhovnicească, atunci, puțin câte puțin se întâmplă ceva înălțător: cel care începuse prin a nu se gândi decât la el însuși, se uite pe sine din ce în ce mai mult. Poate să ajungă la așa o experiență încât să nu-și mai amintească de propria sa existență pentru că doar cel iubit există pentru el. Și asta o vedem și în atitudinea lui Dumnezeu față de noi. Hristos a luat chip de rob printre și pentru robi. El S-a uitat pe Sine Însuși, Și-a dat propria viață, S-a golit de slava Sa pentru ca noi să putem crește până la asemănarea Sa.

(Cuvânt al mitropolitului Antonie Bloom ținut în Franța, la Dijon, în noiembrie 1974, în cadrul Congresului tineretului ortodox)