Deși vizibil cuprins de sentimentul acesta, am observat că, totuși nu mă bagă în seamă. Încă un semn că această neputință a mea e așa de greu de dus. Însă, din biserică, o altă doamnă, mai în vârstă, a ieșit și mi-a zis că și ea, și persoana de pe bancă doresc să-mi vorbească.

Și m-am așezat la vorbă... Ca să descopăr, apoi, că n-am putut fi observat pentru că persoana de pe bancă, mai tânără, de o vârstă cu mine, era aproape oarbă. M-am minunat cum de au urcat pe jos... și purtau așa o pace.

I-am luat palmele în palmele mele și am întrebat-o dacă mă vede... vedea doar ceva negru, haina mea. În rest, avea o vibrație pe care n-am mai întâlnit-o de multă vreme.

Omul acesta era așa de minunat în neputință, opusul la ceea ce simțeam eu. Mi-a spus că se vede un întreg și cu cele pe care le are și cu cele care îi lipsesc.

I-am vorbit puțin despre rugăciune și aveam să descopăr într-un om nu prea „bisericos”, cum spunem noi, înțelesurile Evangheliei Vindecării lunaticului, pe care dânsa le purta tainic în inimă.

Am văzut un om căruia Dumnezeu îi vorbește cu aceeași plinătate cum ne vorbește și nouă în Liturghie, în cei de lângă noi, în tot ceea ce vedem și auzim. Mi-a spus cu atâta pace: „sunt un om întreg, în toată neputinta mea”.

Și aveam atâta nevoie să aud asta...