Mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni duhovnicește cu unul din marii reprezentanți ai monahismului ortodox, Sfântul Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște. Din sinaxare știm că Sfântul Cuvios Teodosie, proslăvit pe 11 ianuarie, a ajuns un călugăr desăvârșit, alegând viețuirea monahală încă din tinerețe. Inima curată, rugăciunea neîncetată, dragostea față de dumnezeieștile învățături l-au transformat într-un model demn de urmat. Biserica l-a numit începătorul vieții de obște datorită rânduielilor statornicite în mănăstirile pe care le-a păstorit din încredințarea episcopului. Citindu-i viața sa ori pe ale altor cuvioși, te cuprinde o admirație nespusă, o pace adâncă: ce frumos au trăit! Ce dăruire totală lui Hristos! Nu știm dacă pilda Sfântului Teodosie sau a altora ca el prezintă înaintea tinerilor de astăzi vreun interes oarecare. Poate, cel mult, le citesc viața și nevoințele din curiozitate. Câtor adolescenți li se aprinde astfel dorul de călugărie? Ca unul ce viețuiesc în mănăstire, vă mărturisesc cu tristețe că situații de acest fel sunt tot mai rare. Oare de ce? Vom încerca câteva răspunsuri fără a avea pretenția că acestea s-ar putea constitui într-o apologie a vieții monahale, ci ne-ar lămuri, măcar în parte, de ce unii au ales drumul călugăriei și de ce alții ezită.

Omenirea se arată interesată cu precădere de bunurile materiale, pe când călugărul hotărăște să păstreze sărăcia de bunăvoie. Dacă fiecare ins tinde să-şi afirme cu superioritate individualitatea, voind să-și domine semenii, ba chiar să supună și stihiile, monahul făgăduieşte ascultarea necondiționată și smerita cugetare. În timp ce contemporaneitatea promovează cu o consecvență diabolică sexualismul, dezordinea sentimentală, prezentându-le ca stări firești omului, călugărul, dorind să devină înger în trup, renunță la aceste aspecte ale vieții și, depunând votul fecioriei, alege curăția și ordinea în toate. Într-o realitate însingurată și izolată, supusă ideologiilor umaniste, pricepute să plăsmuiască „iaduri” pământene, monahul își croiește o altă cale, ţintind către o destinație care nu însingurează și enclavizează, Cerul. Călugărul se opune insului modern, care a întors spatele lui Dumnezeu şi trăieşte în afara prezenţei Lui, chiar dacă uneori i se impune sau dă bine să se arate religios. Recent, o persoană „sonoră” în ultima vreme ne acuza pe noi, tagma monahală, că purtăm „lațe”, fiind învechiți, depășiți de realitățile concrete, cotidiene. Da, noi vrem să fim „vechi”, ca să devenim contemporani cu „Cel vechi de zile”, cu Dumnezeu, să trăim în timpul Lui, adică să pregustăm veșnicia încă de pe pământ!

Se vede că monahismul actual, ca opțiune de viețuire și mântuire, are de înfruntat uneori un context disprețuitor. De aceea trebuie să punctăm un lucru esențial: monahul nu se retrage din lume fiindcă tăgăduiește valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, pentru a o sfinţi prin rugăciunile din toată vremea. Sfinţindu-se pe sine, călugărul sfinţeşte natura umană, se roagă pentru ea, dorind a o închina complet lui Dumnezeu. Într-o lume jertfită morţii, monahul se jertfeşte Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită”. Astfel, omul îşi redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu, Care nu poate rămâne indiferent, ci va răspunde prin a-i oferi o viaţă nouă, descoperindu-i taina comuniunii cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, fapt arătat și în slujba sus menționată: „Întru tot înduratul și milostivul Dumnezeu… să te primească, să te îmbrățișeze, să te apere, veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine a fi părtaș cu sfinții și cuvioșii, împreună cu care să moștenești Împărăția Cerurilor”.

Faţă de acest aspect, umanitatea desacralizată devine adesea contrariată, încercând câteodată unele evidențieri sau încriminări, alteori având cuvinte de apreciere. Din păcate, mulți nu înţeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. Chiar eu am simțit această tristă realitate. Mi-amintesc că, atunci când am hotărât să mă călugăresc, deși părinții, la început, s-au opus deciziei mele, într-un final mi-au acceptat alegerea, fapt pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-a luminat, iar lor că au înțeles. M-am confruntat însă cu reticența unor rude, profesori, colegi, prieteni care nu au reușit să accepte noua mea existenţă, considerând monahismul o lume ciudată, un refugiu. De ce persistă în mintea unora eronata concepție că la mănăstire merg doar cei incapabili de a-şi stabili un alt rost? Dar oare scopul suprem al vieții pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, existența călugărului în mănăstire tocmai asta și urmărește, petrecerea unei vieți cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în monahism una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă, ai ales să te apropii  și să slujești Domnului”.

Există o dureroasă discrepanță între ceea ce se petrecea în urmă cu ceva timp și ceea ce se întâmplă în prezent: îmi povesteau monahii în vârstă, fie de aici, de la Vovidenie, fie din marea lavră nemțeană, că părinții îi sfătuiseră să aleagă mănăstirea. Când o familie avea mai mulți copii, pătrunși de sentimentul binecuvântării aduse în neam de un călugăr sau călugăriță, părinții îndemnau pe unul din odrasle să se gândească la călugărie. Astăzi, de multe ori, se întâmplă invers: rudele, colegii, apropiații pun piedici unui tânăr dornic să îmbrățișeze viața monahală, invocând tocmai aceste greșite concepții: călugărul este un inadaptat, incapabil să-și întemeieze o familie, să-și asume responsabilități sociale, profesionale.

Îi respectăm și prețuim pe cei din lume, ne rugăm pentru ei, nu tăgăduim frumusețea lucrării lor pentru mântuire și nici viețuirea în familie, dar trebuie să le spunem nehotărâților şi scepticilor că monahismul nu este o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea; că monahul nu se însingurează și nu fuge de responsabilități, ci, dimpotrivă, stabilește priorități ce privesc Cereasca Împărăție, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toți. Din această perspectivă rostul monahismului este de a aduce printre semeni bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Monahii au aceeaşi vocaţie ca sfinţii de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul, pământ. Aşadar monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viaţa lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-și întemeiază o familie proprie, călugărul face parte din familia cea mare a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Pentru aceasta trebuie să împlinească o condiție sine qua non, și anume să trăiască el mai întâi cu și în Dumnezeu, căci, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „îngerii sunt lumină monahilor, iar vieţuirea monastică este lumina tuturor oamenilor”.