„Fraţilor, părinţilor şi fiii mei sufleteşti. După obicei, iarăşi încep să vă grăiesc cuvântul smereniei mele, cu toate că şi acesta este rece, căci nu are căldura faptelor bune. Voi, însă, împliniţi lipsa cu faptele voastre cele bune. Căci să mă credeţi, fiilor, precum am zis de multe ori şi chiar şi acum zic, frică şi cutremur mă cuprinde, socotind nevrednicia mea și că mă numesc părintele vostru, eu care nu sunt vrednic nici ucenic a mă chema. Voi sunteţi părinţii mei şi iubiţii mei fraţi şi prin voi nădăjduiesc să mă mântuiesc. Drept aceea, măcar că sunt aşa ticălos, dar pentru că vă doresc mântuirea, mă silesc a grăi către voi cu dragoste şi cu sfătuire. Iată zile bune şi vreme de lucrare, ca să cercetăm pe Dumnezeu. Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele lui Dumnezeu cele din veacul viitor. Să nu pierdem, iubiţilor mei fraţi, nici vremea, nici ziua. Lupta şi silinţa voastră să fie neîncetată, şi ajutând unul altuia şi râvnind spre faptele cele bune, să sporim întru cele ce sunt de folos. Iară de vom vedea la cineva vreo faptă bună săvârşindu-se, adică: blândeţe, evlavie, smerenie, ascultare sau altceva din cele ce sunt de laudă, să ne silim prin bună râvnă, până ce vom ajunge şi noi la acea cale. Căci din aceasta se naşte legătura păcii şi starea cea bună a dragostei.”

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovnicești, Editura Episcopia Alba Iulia)