Adie un vânt de tristeţe. Natura e frumoasă şi instabilă: se împodobeşte, se preface şi se arată în toate chipurile.

Uneori trăim o senzaţie de izolare şi mândrie faţă de semenii noştri. Căutăm să ne împlinim încercând o trăire cosmică; simţim legăturile cu izvoarele vieţii simţim cum pulsează întregul existenţei în fiece fibră a făpturii şi sufletului nostru.

Adesea sufletul se revarsă fluvial. Umblă nestăvilit pe toate cărările încercărilor, vrând să cuprindă o dată şi deplin ţara-n care totul se dezleagă.

Cine n-a umblat pe căile vieţii necunoscute, cine n-a trăit încrucişările tuturor sentimentelor şi năzuinţelor, acela nu cunoaşte drama omului. Sensul tragic al existenţei noastre face să crească durerea şi frumuseţea laolaltă.

Experienţa interioară este adevărata cale a rodniciei morale.

Experienţa altuia ne foloseşte în mică măsură. Experienţa altuia nu se poate dărui direct, ci numai transmisă pe cale intelectuală.

Fiecare om este nevoit să o ia de la capăt. Experienţa directă, experienţa interioară este întotdeauna rodnică, chiar pentru progresul intelectual.

În ceea ce priveşte omenia noastră, ce ne poate aduce o recomandare, o expunere de principii? Toate cad în faţa valului de bogăţie ce ne inundă fiinţa după o experienţă autentică.

Sunt în viaţa omului experienţe hotărâtoare. Pe calea suferinţei poţi descoperi lumina şi sensul vieţii. Sunt experienţe interioare care şterg trecutul cu greşelile sale şi reînnoiesc omul pe de-a-ntregul.

Unele experienţe, fără a produce vreo răsturnare în viaţa lăuntrică, adâncesc această viaţă.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 64-65)