Părinţii trebuie să fie unanimi în ceea ce priveşte educaţia copiilor. Este inadmisibil ca unul să permită, iar celălalt nu, unul să pedepsească, iar celălat să-şi exprime cu voce tare nemulţumirea. În timpul pedepsei copiilor nu se fac obiecţii la adresa soţului sau a soţiei. Ele nu se fac nici în prezenţa copiilor. Mai târziu, când ei nu sunt de faţă, se poate discuta fapta copiilor şi pedeapsa aplicată. 

Chiar şi mânia trebuie să fie potolită, nu irascibilă sau rea; ce-i drept, „mânia potolită” este greu de mânuit. Apostolul ne învaţă: „mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Efeseni 4, 26). „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 21). Pe copii îi supără cel mai mult faptul că sunt pedepsiţi pe nedrept, că nu sunt înţelese dorinţele şi aspiraţiile lor, că sunt jigniţi, în pedeapsă trebuie să se întrevadă mila şi dragostea, speranţa iertării. Pedeapsa este abolită numai de către cel care o aplică, aceasta este o legitate a vieţii, căci şi canonul îl poate ridica doar cel care l-a dat. Această regulă nu este încălcată nici la moartea duhovnicului.

Nu se permite ca toate faptele copiilor să fie trecute cu vederea. Dragostea trebuie să fie înţeleaptă, dar uneori şi să pedepsească. Expresia „Nu e voie” trebuie rostită cât mai rar, dar ferm, dacă sunt multe asemenea interdicţii, ele devin greu de îndeplinit, iar aceasta naşte la copii neascultarea.

(Preot prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2009, p. 166)