Ar putea părea un truism deja că nimic, nimic din ce înseamnă în toată complexitatea ei taina familiei, niciuna dintre cele mai frumoase bucurii ale ei nu se pot cumpăra. Și dacă știm, dacă am înțeles măcar și-o singură dată că-i așa, de ce stăruim să greșim? De ce ne-amăgim că „cele ce li se-ntâmplă îndeobște ca o ispită altora nu se pot întâmpla și în casa, în familia mea”? De ce aproape că uităm că din iubire fără de sfârșit am fost și suntem plăsmuiți de Dumnezeu și că nu putem avea călăuză mai bună în familie decât Sfântă Sa Scriptură?

Am tot încercat să „închid” în câteva cuvinte taina de nediortosit a familiei. Dacă-i întemeiată pe iubire e de prisos orice diortosire, nu-i așa? Familia e prezența lui Iisus Hristos în iubirile noastre. Și își împlinește vocația de a fi mică biserică atâta vreme cât rămâne în marea Biserică.

Dacă am lua Sfânta Scriptură la pasul gândului învăluit în smerenie și îngenuncheat în țărâna binefăcătoare a recunoștinței, din nou și din nou, măcar în răstimpuri, și-am așeza bine-bine în buzunarul căptușit cu catifea al inimii Cuvântul dintru început și cuvintele Sale, poate că și-ar veni sufletul mai ades în fire. În chiar capitolul întâi al Facerii, regăsim – între cele ce-L evocă pe Dumnezeu –, de 11 ori verbul „a zis”/„zicând”, de 10 ori verbul „a făcut”/„să facem”. Cu alte cuvinte, mărturiile dintâi care ni-L vădesc pe Dumnezeu sunt că la Sine-s toate: „zis și făcut!”. „A zis” și „(s-)a făcut”. Și-aflăm din același capitol întâi, repetat insistent, în șapte rânduri: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”/„ Şi a văzut Dumnezeu că este bună (lumina)”. Iar din versetul 31 aflăm că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”. 

Și-acestea toate, înțelese și prin mărturisirea pe care Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan o face, întărind natura relației părintești dintre Atotputernicul nostru Tată și lume, „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan  3, 16), sunt în măsură a da echilateralitatea iubire – faptă – rugăciune, în ctitorirea și rectitorirea familiei. Cred, și poate că nu greșesc, că iubirea așezată în fapte se preface în rugăciune.  

Și da, mai întâi iubire în familie! Dragostea aceea adevărată, completă și profundă, despre care mărturisește imnul din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” Și da, „nu cade niciodată”. (I Corinteni 13, 4-8)

Vorbim de iubirea dintre soți, mai întâi, pentru că știm că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” și i-a binecuvântat, și le-a dat poruncă împărătească, pentru că El Însuși Împărat este, și le-a zis: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”, (Facerea 1, 27-28).  Soții care și-au afirmat mai întâi unul față de celălalt iubirea, și-au confirmat-o, mai apoi, în văzul lumii-ntregi și-au așezat-o-n grija lui Dumnezeu prin taina Sfintei Cununii, nu-i așa? Și au spus da! Da-ul acela care înseamnă „pentru mine, tu nu vei muri niciodată”. Și... a-ți face viața mai ușoară, fără s-o faci mai grea pe a celorlalți. Sau conjugarea lui „a fi” doar la persoana „noi”.  Iar taina nunții lor stă și în ceea ce înseamnă în fapte cuvintele: cunună, cununie, încununare. Le auzim, că sunt „aici” și pe: îngăduință, împreună-lucrare, de șapte ori câte șapte decade, în răstimpuri, iertare. Și-astfel, iubirea-ncepe să-nsemne-nveșnicire, în Cer înveșmântare. 

Apoi, iubirea dintre părinți și copii! Iar când vorbesc despre prunci, îmi place să cred așa: a înflorit o bătaie de inimă a lui Dumnezeu și s-a născut un copil. M-a tot încercat un astfel de gând. Poate că, atunci când a binecuvântat să vină pe lume copiii, Tatăl nostru Ceresc s-a gândit că fiecare părinte are nevoie de un copil care să-l crească. V-am intrigat? Ați ridicat neîncrezător din sprânceană? Nu părinții au nevoie să fie crescuți de copii? Oare? Nu-L creștem noi pe Dumnezeu în noi cu fiecare supusă rugăciune? Nu-I suntem noi copii? Purtăm în noi și cu noi, viața toată, demnitate de fii, ce învață să răspundă chemării de Tată. Și-n anii veșniciei se preface fiecare zi în care suntem și fii și părinți buni, deodată. Sau nu se pot strămuta în repetată liturghie, așa cum învățăm de la copii, Frumosul, Credința, Adevărul, și Bunul, și Binele? Ca o – de copii ce-nvață să deprindă iubirea de oameni – slujită liturghie, în fiecare zi. Ca o smerit-îngenuncheată și recunoscătoare mulțumire! Că ne e familia – mică biserică și chip de mică Treime. Că încă mai e vreme să ne purtăm în suflete de mână, părinți și copii. C-avem la îndemână iertarea și că puterea ei ne-a fost dată de Sus, de foarte Sus. 

Familia e „piatra din capul unghiului”. Adevărata Școală și adevărata Biserică încep în familie și de desăvârșesc apoi, în fiecare dintre noi, prin educație. În volumul „Familia și filantropia – două instituții divino-umane”, Părintele Arhiepiscop Calinic întărește ideea aceasta a echilateralității familie-școală-biserică în devenirea umană și în aspirația noastră firească spre desăvârșire. Și, în interiorul acestei echilateralități, iubirea ce are în ea nostalgia veșniciei. Și voi cita: „Ca fundament al comuniunii familiale, iubirea este cea care îi dă ceea ce numim forța creatoare a acesteia, deoarece dinamizează toate energiile și îmbogățește ființa și viața omului, împlinind-o, dar și orientând-o spre chemarea de a se împărtăși de viața cea veșnică. Prin urmare, familia (…) trebuie să rămână sanctuarul în care arde necontenit flacăra de aur a vieții acelei sfinte așezări dumnezeiești.”

Cum poate familia să rămână într-o astfel de demnitate? Cred că răspunsul e la fiecare dintre noi. Copilul învață făcând. Nu doar vorbindu-i despre rugăciune îl vom învăța măiestria și liniștea dialogului cu Hristos, ci îngenunchind împreună cu el, lângă el. Și cât de mare poate fi omul care știe să îngenuncheze lângă un copil!

Am putea să-i vorbim neîntrerupt unui copil despre cât de tare te înalță generozitatea și omenia. Dar dacă mâna lui nu va fi aceea care să ofere pâinea grijii față de cei din jur, experiența lui va rămâne de suprafață. Și nu pot să nu mă gândesc și la felul în care putem fi lângă copii atunci când descoperă bucuria ce se ascunde în fiecare carte. Dacă am ști să le spunem copiilor că „zece oameni care citesc aceeași carte citesc, în fapt, zece cărți diferite” poate că i-am convinge mai ușor că acolo se găsesc răspunsuri pentru fiecare dintre noi. 

Sunt „cuvinte” pe care părinții, oamenii mari le datorează copiilor ce le-au fost încredințați spre propria desăvârșire, într-o sublimă formă de apostolat. Și-mi vin în minte-acum: „ne va fi bine”, „vom fi mereu lângă tine”, „ai încredere-n mine”, „suntem aici să-ți facem visele și zilele senine”, „e-n Cer o Lumină blândă ce ne-aseamănă cu Sine”. Și… încredere, prietenie, înțelegere, toleranță, grijă…, încredere, atenție, siguranță, nepatimă, bucurie…, încredere, știință, cunoaștere, descoperire, gând bun și îngăduitor, omenie.

Copiii noștri trec, în răstimpuri, prin cele dintâi încercări ale timpului lor, cele dintâi testări, primele calificative, note, examene, examinări. Întâmplări! Nu sunt ale noastre, sunt ale lor. Și știu că unii dintre părinți, din dragoste nemărginită, le-ar și trece ei cu bucurie, în numele pruncilor lor. Dar nu e în rânduiala firii să se întâmple așa. Fiecare dintre copiii acestei lumi are de trăit propria sa viață. Pe-a nimănui altcuiva. Ce putem face noi – copiii mai mari ai Cerului Ce le poate pe toate? Putem fi lângă ei. Sau, poate că ar fi mai bine, cu un pas în urma lor. 

Nu mai știu și, poate, nici nu-și mai doresc copiii lumii să ne stea pe genunchi, așa cum poate că unii dintre noi mai poartă dorul de ei înșiși și duioasă amintirea unui astfel de „parcă ieri”. Și nu-i vina lor. Putem îngenunchea pentru ei. Și nu-i niciodată târziu pentru asta. Să-i pregătim să stea frumos, și demn, și cu încredere pe genunchii lumii! 

Pentru mai fiecare dintre ei, nu-s încercări deloc ușoare. Poate că unii dintre copii nici nu le trec așa cum cei mari și-ar dori. Dar – oare? – oamenii mari își trec cu fruntea sus examenele și încercările toate? Putem învăța alături de copii că-n fiecare zi și-n fiecare ceas avem o nouă lecție de învățat?

Iar când mă-ncearcă gânduri  ca acestea, mai cu seamă, îmi amintesc de mama. Draga mea mamă! Îmi săruta umbra în gând și mă binecuvânta cu rugăciunea până mă pierdea din privire, de fiecare dată când plecam. Nu-mi întorceam spre ea privirea, dar ea știa că port în vis dezmărginirea lumii. Și  m-aștepta cuminte să învăț s-o fac. E și aceasta o înaltă și împăcată formă de jertfă. Copiii noștri nu sunt, de fapt, ai noștri. Sunt, spunea cineva, și mi-a fost drag, „mâinile cu care ne prindem de rai”. Putem face să fie așa?

Sărutați-vă și îmbrățișați-vă copiii, oameni buni! Și învățați-i că acasă, în mica familiei biserică, îi așteaptă încrederea, și nedezamăgirea, și curajul, și credința (că nimic nu-i de netrecut și de ne-mblânzit) și iubirea. 

Nu pot să n-amintesc și de iubirea copiilor pentru părinții lor! Suntem cu toții, chiar părinți acum, la rându-ne fiind, copii ai altor părinți. Și-mi vine-n minte un șir de sfaturi părintești-prietenești ale Părintelui Constantin Necula, în Scrisoarea către Copilul Români: „Vorbește mereu cu părinții tăi, sărută-i să le aduci aminte că-ți sunt părinți. Nu, nu că ar uita. Dar le place, chiar dacă nu recunosc.”

Și-i de la sine înțeles și modelul suprem de iubire de Fiu pentru Părintele Său, pe care ni-l dovedește cu asupră de măsură Bunul și Blândul Hristos. Icoană pământească de Cer desăvârșit și desăvârșitor! Fiul lui Dumnezeu, Ce dezmărginește încă lumea. Și ne-a-nvățat, spălându-ne picioarele de tina nerecunoștinței, că mai presus de toate e iubirea. Iubirea aceea care le crede, și le îngăduie, și le îndreaptă blând, prin iertare și de fiecare zi uitare, pe toate-toate. Iubirea aceea care îngenunchează înaintea ta, ca nu cumva să-ți fie rană vie căderea și care pare-a ne spune că nu-i niciodată Cerul mult prea sus, când vrei să-L arăți, prin ceea ce ești, pe Iisus.

Mai pomenesc și de iubirea dintre fii, dintre copii? Am încredințarea, și nu cred să greșesc, că-s prea puține suflete cărora le e străină tulburătoarea pericopă evanghelică „a fiului risipitor”. Și că fiecare dintre noi a trăit, măcar o dată în răstimpul trecerii așa de grăbite prin vremelnicie, „risipirea”. Ce-i de-nvățat de către fiecare dintre noi din parrabola aceasta? Din nou și din nou: iubirea de Tată. Pentru că fiecare fiu se dovedise-a fi, în felul său, risipitor. Cel mic își pierduse averea, cel mare începea să-și piardă iubirea. Iubirea de tată și de frate. Și și-a cerut, și supărat, și răzvrătit, și ne-mpăcat, dreptate.

Ce-a biruit între toate? Iubirea desăvârșită a tatălui, ce-a dovedit iertare, și îngăduință, și înțelepciune. Iubire dăruită-ntreagă fiecăruia, așa cum fiecare avea nevoie s-o primească. Risipitorul mic, ca răspuns la rugăciunea lui de îndreptare. Celălalt fiu risipitor – răspuns la neputința de-mpăcare.

Nu cred să nu ne fi regăsit, cei care - se-nțelege! – avem frați, într-unul dintre fii, măcar și-o singură dată, fiecare. Și dacă e adevărat (și este!) că suntem nemuritori în măsura în care iubim, poate că ar fi timpul să  ne oprim o clipă-n loc, să ne-amintim și să mărturisim c-am înțeles, că știm un adevăr ca acesta: nu-i inima părinților mei doar a mea; și fratele are dreptul de a se bucura de ea, ca și mine.

Mi-e drag, mi-e tare drag proverbul acela care spune că fiecare copil care vine pe lume vine cu o pâine la subsioară. Cum credeți că ne-ar fi trimis în lume altfel Dumnezeu? Decât pe fiecare într-o familie anume, într-un loc al său. Și ne-a dat „aripi de pământ”. Că sunt „cele mai bune pentru zbor” și pentru că ne tragem, cum ne-a și spus deunăzi și poetul Ștefan Mitroi, din „Oameni de pământ”: „așa cum sunt eu și cum sunt toți oamenii de pe la noi, ce țin cont de sfaturile îngerilor care trăiesc în preajma lor, împărțindu-și cu ei odăile caselor, pâinea, gândurile, vinul din pahar și nopțile în care aud cum le trece pragul Dumnezeu”.

Oameni buni, în timpul din urmă, pare că am uitat că am fost chemați să iubim. Și să ne iubim. Și-am și uitat sub obroc modelul desăvârșit: „Precum Eu v-am iubit.” (Ioan 15, 12). Poate c-ar fi nimerit să ne-amintim și s-o dovedim, să spunem răspicat și tare: Familia, mica biserică, nu are cod de bare!