Înrâurirea duhovnicesc-genetică a mamei asupra copilului său este întipărită atât în eposul popoarelor, cât şi în experienţa ascetică a creştinilor. Inima mamei iubitoare este un organ aparte, foarte sensibil, de comunicare cu copiii. El este uluitor de exact „reglat” pe „frecvenţa de transmisie” a copilului său.

„Rugăciunea mamei te ajunge din fundul mării” – glăsuieşte înţelepciunea poporului. Fericitul Augustin spunea despre sine că este fiul lacrimilor mamei sale, întrucât cu rugăciunile ei s-a întors, după îndelungi căutări, la calea adevărată.

Sufletul iubitor de mamă suferă şi se mâhneşte intuitiv, chiar fără să ştie precis că odrasla ei a dat de necaz. Cunoaştem o mulţime de cazuri când mamele au simţit de la depărtare momentul morţii copilului lor. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, multe femei şi-au dat seama, printr-un „al şaselea simţ”, de clipa morţii fiilor lor. Iar după aceea, după săptămâni, venea hârtia oficială, şi convingerea amară a inimii se confirma.

(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 43)