Copiii de acum s-au născut deja într-o altă lume, în familii creştine, dar lipsite de orice rădăcini şi tradiţii, care au rupt-o cu societatea în care s-au născut şi s-au separat de cea în care copiii sunt gata să intre. Poate că aceştia din urmă văd în familie experienţa întoarcerii la Hristos, însă nu pot să o înţeleagă. Le dau o educaţie creştină oameni care nu au primit o educaţie creştină, se străduiesc să-i crească creştineşte părinţi care n-au fost crescuţi creştineşte.

În acest caz este deosebit de distrugătoare obişnuita vanitate părintească: adeseori, oamenii uită cum au fost ei în copilărie şi cer de la copii lucruri de care ei înşişi nu sunt în stare. Proaspăt îmbisericiţi (şi este bine dacă sunt măcar îmbisericiţi!), de-abia încep, târâş-grăpiş, să trăiască potrivit poruncilor Evangheliei, iar copiilor le cer să fie drepţi şi neprihăniţi – dreptate şi neprihănire care trebuie să fie conforme cu propria lor viziune, nu întotdeauna verificate după îndreptarul învăţăturii bisericeşti.

Rezultatul este acela că foarte des, cu mult mai des decât am crede, copiii nu numai că se depărtează de Biserică, ci pierd şi legătura cu părinţii; lipsiţi fiind acasă de înţelegere, de dragoste şi de căldură, ei devin o pradă uşoară pentru orice învăţătură îndoielnică, se lasă convinşi de propaganda oricăror vicii... (Pr. Alexei Uminski)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor şi psihologilor ortodocşi, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 54-55)