Castitatea conjugală este posibilă?

Castitatea celui căsătorit înseamnă refuzul împrăștierii, dăruirea totală față de cel pe care l-a ales, fidelitatea și iubirea desăvârșite. Bărbatul și femeia, intrați în sfera dragostei au sentimentul comuniunii pentru veșnicie, pentru ei pământul este un rai redobândit, este un avans, e șansa pregustării adevăratului rai. Numai soții care se iubesc au conștiința existenței raiului, pentru că poartă în inima lor raiul, pentru că Dumnezeu Și-a făcut lăcaș în inima lor.

Castitatea cuplului conjugal înseamnă inima curată, conștiința liberă de orice urmă de dorință nepotrivită. Sau, mai bine spus, castitatea conjugală înseamnă pentru un soț a nu avea decât o singură femeie în care să-și oglindească chipul, cea pe care și-a ales-o și care concentrează în sine toată feminitatea. Același lucru este valabil și pentru soție, care toată viața va încerca să-și împroprieze taina iubirii conjugale cucerindu-l spiritual pe bărbatul pe care și l-a ales. Cunoașterea reciprocă totală a două ființe de care vorbește Biblia este o comunicare de la suflet la suflet, de la duh la duh, în care trupul este un vehicul al celor spirituale. De aceea se spune „stăpâniți-vă vasul în sfințenie și cinste” (I Tesaloniceni 4,4) și de aceea Apostolul Pavel poate vorbi despre mântuirea oricărei mame prin castitate, ceea ce poate fi un nonsens, nu? (cf. I Timotei 2,15).

Castitatea integrează toate elementele ființei umane într-un tot feciorelnic. Iubirea castă, spune Paul Evdokimov, este dobândită de inima care a rămas feciorelnică indiferent de actele trupului. Particularitatea legăturii de iubire la cuplul creștin constă în faptul că soții se raportează unul prin celălalt la Dumnezeu. Hristos este Cel Care înfrumusețează pe fiecare în parte și este sursa lor de iubire. În afară de Hristos, iubirea permanentă față de un om concret ar fi imposibilă. Și cum Hristos înseamnă Biserica Sa, cunoașterea naturii căsătoriei creștine devine posibilă numai în măsura în care avem acces la descoperirea tainelor lui Dumnezeu.

Literatura creștină spune că pentru a deveni o unire completă, iubirea dintre un bărbat și o femeie îmbrățișează toate aspectele vieții lor, fiecare nivel și fiecare potențialitate a ființei lor. Aceasta include aspectul trupesc, spiritual, emoțional și intelectual al firii umane. Dacă lucrurile nu stau așa, relația rămâne neconsumată în sens autentic spiritual, nedesăvârșită, nici sfințită. Este o relație frustrantă. Sfântul Ioan Gură de Aur încearcă să cuprindă în cuvinte esența profunzimilor mistice și sublime ale acestei însoțiri care unește bărbatul și femeia într-o totală interdependență: „Vezi acum cât este de strânsă această însoțire și cât de proniator a zidit-o Dumnezeu dintr-o singură fire? El i-a îngăduit lui Adam să se căsătorească cu Eva, care era mai mult decât o soră sau o fiică; ea era trup din trupul lui.” Dumnezeu a rânduit ca întreaga umanitate să purceadă din acest punct de origine. El nu a plăsmuit femeia independent de bărbat; dacă așa ar fi fost, bărbatul ar fi considerat-o diferită de el. Nici femeii nu i-a îngăduit să nască prunci fără bărbat; dacă ar fi fost așa, ea ar fi fost de sine stătătoare.

Dimpotrivă, așa cum crengile copacului purced dintr-un singur trunchi, tot astfel a îngăduit Dumnezeu ca Adam să se afle la originea umanității întregi, bărbați și femei, făcând imposibil ca ei să fie de sine stătători. Între căsătorie și îndumnezeire există o legătură pe care o mărturisesc Sfinții Părinți. Această legătură invită soții la evoluție (înaintare pe scara virtuților). Capacitatea de a se transforma unul pe altul cere consacrare răbdătoare din partea celor doi, până devin una. În acțiunea plină de iubire a unuia asupra celuilalt se eliberează potențialități dumnezeiești. În adâncurile iubirii sunt păstrate energiile dumnezeiești care au rolul să transforme viața conjugală firească într-o realitate nouă, transfigurată. De aceea, fidelitatea soților este o manifestare ca un reflex al naturii lui Dumnezeu.

Castitatea celui căsătorit înseamnă refuzul împrăștierii, dăruirea totală față de cel pe care l-a ales, fidelitatea și iubirea desăvârșite. Atunci când iubirea îi unește pe soți pentru a-i uni mai mult cu Dumnezeu, iubirea „nu-și are principiul în natură – ne spune Ioan Gură de Aur – ci în Dumnezeu”, iar soții „sunt exact ca Iisus Hristos Care, unit cu mireasa Lui, Biserica, nu este mai puțin unit cu Tatăl”. Castitatea interiorizată este posibilă datorită structurii spiritului. Taina Nunții are menirea de a repune în dialogul firesc rațiunea, iubirea și viața. Iar acest dialog este tainic pentru că reproduce legătura tainică dintre Hristos și Biserică. Iubirea soților deschide cuplul către o perspectivă mai presus de el însuși, relația celor doi reflectă relația din cadrul Sfintei Treimi, și nu se limitează la nivelul oglindirii reciproce a unuia în celălalt. Prin Taina Nunții, cuplul este chemat să devină o icoană a Bisericii, o microbasileia. Bărbatul și femeia, intrați în sfera dragostei au sentimentul comuniunii pentru veșnicie, pentru ei pământul este un rai redobândit, este un avans, e șansa pregustării adevăratului rai. Numai soții care se iubesc au conștiința existenței raiului, pentru că poartă în inima lor raiul, pentru că Dumnezeu Și-a făcut lăcaș în inima lor. Dragostea soților anulează pentru ei distanța de la pământ la cer prin faptul că vorbesc aici, pe pământ, limba cerului și a veacului viitor. În felul acesta, iubirea soților are valențe cosmice divine pentru că forța ei unește cerul cu pământul, cele inteligibile cu cele sensibile. Iar această valență depășește rațiunea. De aceea, poate, Iisus Își încheie cuvântul despre căsătorie cu: „Cel ce are urechi de auzit să audă!”.

(Rodica Pop, Sensul Căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 203-204)

De la același autor

Ultimele din categorie