Vin la mine mulţi şi doresc să înveţe lucrarea rugăciunii minţii. Atunci eu îi întreb: „Te-ai mărturisit vreodată? Te împărtăşeşti regulat? Vieţuieşti creştineşte?”. Dacă răspunde „Da”, atunci înaintăm. Dacă zice „Nu”, nu pierd timpul în zadar cu el. Aşadar, fiule, mai întâi începem cu pocăinţa şi mărturisirea. Apoi urmăm sfaturile unui povățuitor iscusit în lucrarea rugăciunii minţii.

La întrebarea dacă şi cei din lume pot să se înde­letnicească cu rugăciunea minţii, răspundem: Mirenii pot să rostească rugăciunea, chiar dacă nu sporesc ca monahii. Sunt însă şi unii mireni care au sporit mai mult decât noi, dar acestea sunt excepţii. De altfel, dacă ar fi fost uşor în lume, nu ar fi fost nevoie de a pleca la mănăstire sau în munţi. Hristos spune Martei în Evanghelie: „Te grijeşti şi spre multe te sileşti” (Luca 10, 41). Cei din lume sunt precum Marta. Cei care trăiesc creştineşte îi slujesc şi lui Hristos, dar se îngrijesc mai mult de cele materiale. Adevăratul monah este precum Maria, care stătea la picioarele Lui. Se bucură de slava lui Hristos, se face prieten al Lui, precum Lazăr, şi ca prieten are îndrăz­neală să ceară orice vrea de la El. Dar şi în lume sunt mireni care se aseamănă foarte mult cu Maria, precum şi în mănăstiri monahi care nu se aseamănă nici cu Marta.

Am la spovedanie o familie din Tesalonic. Au atâta râvnă pentru cele duhovniceşti, încât m-am minunat de ei. Casa lor seamănă cu o mănăstire. Femeia stă tot timpul în casă. Iese afară numai pentru cumpă­rături şi pentru treburile absolut necesare. Au trei copii. De îndată ce pleacă copiii la şcoală şi soţul la lucru, ea stă două-trei ore şi rosteşte rugăciunea. După aceea, începe să facă treburile casei rostind în acelaşi timp rugăciunea când cu gura, când cu mintea. Iar soţul, de îndată ce se întoarce de la serviciu, se schimbă şi merge să se roage şi să studieze. Cu această rânduială s-au obişnuit şi copiii lor. Ascultă ce a scris mama lor cu câteva zile în urmă: „Copiii noştri rostesc rugăciunea şi la şcoală. Când se întorc acasă, eu deja am terminat atât treburile, cât şi mâncarea. Apoi, mă aşez din nou la rugăciune. Copiii, văzându-mă mă întreabă:

– Mamă, ce faci acolo?

– Mă rog lui Hristos ca să ne păzească.

– Mamă, putem să ne rugăm şi noi împreună cu tine?

– Desigur, copiii mei. Hristos vă iubeşte şi vrea să vorbiţi cu El.

Astfel, ne-am obişnuit ca şi la amiază să ne rugăm toţi împreună cincisprezece-douăzeci de minute, du­pă care mâncăm. Seara, când se întoarce soţul meu, stăm toţi îm­preună. Uneori citim cărţi bisericeşti, alteori le poves­tesc istorioare pe care le-am citit. Uneori se întâmplă să ne vină în vizită vreun străin şi astfel ne strică puţin programul. Dar, cei mai mulţi ne cunosc şi fie vin la noi ca să audă vreun cuvânt folositor de suflet, fie merg la alţi prieteni de ai lor, cu care se potrivesc în felul de a cugeta. Orele din timpul nopţii care ne prisosesc le folo­sim pentru rugăciune şi studiu duhovnicesc. Duminica mergem cu toţii la biserică şi ne împăr­tăşim. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi copiii noştri s-au obişnuit şi ne urmează fără probleme. Cu toate că prietenii lor de la şcoală nu postesc, din fericire nu se lasă ademeniţi de aceia”. La sfârşit, această binecuvântată femeie scrie: „În acest fel se scurge viaţa noastră. Cu toate că avem multe ispite din invidia vrăjmaşului, simţim că în casa noastră împărăteşte Hristos şi de aceea suntem foar­te bucuroşi şi fericiţi”.

Iată, fiule, un exemplu din lume, ca să înţelegi că Dumnezeu nu este părtinitor, ci dăruieşte harul Său tuturor. Dar este foarte greu pentru cel ce trăieşte în mijlocul lumii să ajungă la măsuri mari.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 196-198)

Vezi și: Am soț și copii, dar tânjesc după viața de mănăstire. Ce să fac?