Suntem mincinoşi din naştere? Psihologii spun că începem să minţim în jurul vârstei de 3 ani, deoarece atunci putem să ne imaginăm lucruri. Pe la 4 ani, copiii încep să-şi susţină minciuna, iar pe la 7-8 ani ei devin atât de stăpâni pe situaţie, încât cu greu îi poţi prinde.

Dar ce este minciuna?

A le defini copiilor ce este minciuna poate fi foarte folositor atunci când vrem să combatem acest comportament în familie. Unii cred că a minţi înseamnă a spune ceva ce nu e adevărat. Dar nu e doar atât. Minciuna e folosită cu intenţia de a înşela. Majoritatea dintre noi avem tendinţa de a exagera, de a „înfrumuseţa” o situaţie cu propria percepţie despre ea, atunci când o descriem altora. De aceea, avem nevoie să-i învăţăm de copii limita între expunerea ca percepţie proprie şi minciună. Psihologii spun că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le spunem copiilor este acela că e important să ne comunice faptele clar, concret, iar dacă vor să mai adauge ceva care cred că s-a întâmplat sau ar fi vrut să se întâmple, să realizeze că acest lucru este „în plus”. Acest lucru diferenţiază între fapte şi percepţia copilului despre acele fapte. Spre exemplu, copilul vine acasă şi spune că „Doamna a ţipat toată ziua la noi”. E puţin probabil ca într-adevăr doamna învăţătoare să ţipe o zi întreagă la copii, de aceea întrebări de clarificare îl pot ajuta pe acesta pe de o parte să nu mintă, pe de altă parte să nu alunece în generalizări care nu-i sunt de folos: „mai exact, când anume a ţipat?”, „a ţipat şi în timpul orelor, şi în pauze?” S-ar putea să vă spună că de fapt s-a enervat la ora de ştiinţe că un copil a făcut o boacănă (poate chiar el) şi a fost singurul la care a ţipat, o singură dată, întreaga zi. Pe scurt, părintele are nevoie de înţelepciunea de a cerceta inima copilului în fiecare situaţie, să ceară de la Domnul puterea pentru asta, pentru a face paşii necesari spre încurajarea onestităţii.

Dincolo de minciuni

A minţi este o problemă care iese din inimă: Ieremia spune că „Inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte?” (Ieremia 17, 9)

Psihologii recomandă părinţilor să aibă în vedere trei lucruri atunci când vine vorba despre minciunile copiilor: primul, că tendinţa de a înşela e mai mare decât tăria de caracter, al doilea, că minciuna e o scurtătură, pentru că adevărul presupune muncă, iar al treilea, că cei mici nu au întotdeauna încredere să spună adevărul atunci când sunt ispitiţi să mintă.

O modalitate prin care părinţii îşi pot ajuta copiii să învingă minciuna e propriul comportament onest. Atunci când spun ceva, acel lucru să fie adevărat. Iar când n-au spus întregul adevăr într-o situaţie, să le mărturisească acest lucru copiilor. Este destul de greu, dar foarte folositor pentru copii. Şi, mai ales, să nu încerce să-şi corecteze copiii atunci când ei înşişi mint. Să lucreze ei înşişi la propria problemă şi să lucreze şi cu copiii în aceeaşi măsură. Exemplul propriu e şi în această situaţie cel mai bun profesor. Cerându-le copiilor să atingă un standard pe care părinţii înşişi nu-l pot atinge este un efort fără sens. Atunci când cădem, există pocăinţă şi iertare. Arătaţi-le şi copiilor că a fi părinţi aşa cum îi place Domnului presupune smerenie, recunoaştere, acceptare a propriilor neputinţe.

Îmbrăţişând adevărul

O primă consecinţă a minciunii este, paradoxal, tocmai stricarea relaţiilor (pe care poate că vrem să le protejăm apelând la acest „instrument”), iar acest lucru este imperios necesar ca să-l afle şi copiii noştri. Sfântul Ioan Scărarul spune că „Minciuna este nimicirea dragostei”. Cu siguranţă, ei înşişi vă vor putea da exemple din propria experienţă de astfel de situaţii în care colegi sau prieteni au avut de suferit în urma minciunii. Dar şi onestitatea, folosită nepriceput, poate duce la stricarea relaţiilor.

A-l ajuta pe copil să îmbrăţişeze adevărul într-o cultură în care onestitatea pare ceva exotic poate fi o adevărată provocare. Spre exemplu, un copil se întoarce de la o aniversare a unui coleg, la care nu s-a simţit în largul său. Cu siguranţă, a doua zi la şcoală se va vorbi despre acea petrecere. Să spună că s-a simţit foarte bine este o minciună. Dar a spune că s-a simţit rău poate fi perceput ca nepoliticos, ori poate răni sentimentele prietenului. Copilul se poate simţi într-o astfel de situaţie prins între ciocan şi nicovală. Care ar fi un răspuns mai potrivit în această situaţie? Puteţi învăţa copilul să se axeze pe situaţiile care i-au făcut plăcere, în loc de a da un general „nu m-am simţit bine”; continuând exemplul cu petrecerea, poate spune că i-a plăcut foarte mult tortul sau baloanele cu confetti sau ce i-a plăcut într-adevăr. În felul acesta, el va putea să respecte atât adevărul, cât şi regulile de politeţe. A fi onest nu înseamnă a fi dezagreabil, răutăcios ori nepoliticos într-o situaţie mai delicată.