Relaţia cu părinţii

Creştem, ne maturizăm, ne asumăm roluri profesionale, dobândim siguranţă în ceea ce facem. Fiecare dintre noi, în momentul în care primeşte întrebarea „cine eşti tu?“, poate răspunde fără ezitare. Dacă în copilărie răspundea simplu: „sunt fiul/fiica lui…“, la vârsta adultă afirmă că este „muncitor, doctor, contabil, că îi place să facă..., îşi doreşte să... şi are următoarele calităţi“.

Această imagine de sine rămâne ca o emblemă, o constantă la care persoana se raportează şi pe care încearcă în permanenţă să o confirme. Excepţiile care ar putea infirma sau nuanţa imaginea deja formată - de exemplu, nu sunt chiar atât de calm/-ă precum credeam sau nu sunt calm/-ă în momentele în care sunt foarte obosit/-ă - sunt trecute la categoria excepţiilor care confirmă regula sau sunt puse pe seama celorlalţi - sunt nervos/-oasă doar în prezenţa ei. Rareori ajungem la concluzia că nu suntem aşa cum credeam sau că nu suntem doar aşa cum credeam pentru că încercăm din răsputeri să ne conformăm propriului şablon.

O modalitate de autocunoaştere

Dacă am avea curajul să ne privim cu sinceritate, aşa cum ne reflectăm în relaţiile cu ceilalţi, am ajunge să ne cunoaştem mult mai bine aşa cum suntem cu adevărat. Dificultăţile cele mai mari apar în momentul în care ies la iveală ceea ce numim defecte ale noastre, a căror acceptare considerăm că periclitează acceptarea noastră de către ceilalţi şi de către noi înşine. Dacă am face un scurt exerciţiu de „oglindire“, în momentul în care o trăsătură, atitudine sau comportament al celuilalt ne tulbură, ne irită, ne face să îl judecăm, am învăţa că tocmai acea trăsătură ne aparţine şi nouă, fără ca noi să fim conştienţi. „Oglindirea“ cu rugăciune pentru noi şi pentru celălalt în care ne oglindim, cu aşezarea în faţa lui Dumnezeu a noii experienţe - am judecat pe X pentru că…..; am acceptat că şi eu….; m-am rugat lui Dumnezeu…., ne va ajuta să ne cunoaştem mai bine.

O foarte bună metodă de oglindire este aceea în relaţie cu părinţii, în momentul în care convieţuirea durează, din diverse motive, mai mult de trei zile, adică iese din categoria de vizită. Indiferent care este motivul, coabitarea mai îndelungată cu părintele a tânărului adult, care încă nu şi-a constituit o altă familie, este pentru acesta din urmă o bună modalitate de autocunoaştere, de trecere la o nouă etapă de maturizare, precum şi de a respecta porunca Domnului: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie“.   

O astfel de coabitare ar putea să ne pună în contact cu anumite răni, aspecte neiertate din copilărie, şi ne-ar putea arăta aspecte de personalitate care nu sunt aşa cum le credeam. Conştientizând şi acceptând modul în care reacţionăm în anumite zone ale relaţiei cu părinţii, ne-ar fi mai uşor să fim sinceri în relaţia cu noi şi în relaţia cu ceilalţi, „să dăm cărţile pe faţă“ şi să rugăm pe Dumnezeu să transforme aceasta după voia Sa.

Să jertfim o parte dintre aspectele ce ţin de ego-ul nostru

Am putea constata că simple amănunte, cum ar fi vorbitul tare la telefon, datul televizorului la maximum, obiceiurile alimentare diferite, repetate în timp, creează o stare de iritare reciprocă, o permanentă confruntare pentru impunerea propriilor obiceiuri, şi par să intre în contradicţie cu afecţiunea părinte-copil adult de care erau atât de siguri până în prezent. Dacă ieşim din acest schimb de argumente - contraargumente, atât de obositor pentru ambii protagonişti, am putea vedea că în spate se poate afla o trăsătură greu de acceptat de către tânărul adult, respectiv egoismul. Bine mascat în spatele unor sintagme precum „stil de viaţă independent“, „sentimentul proprietăţii“, egoismul poate aşeza lucrurile şi obiceiurile mărunte pe scara priorităţilor, înaintea părintelui. Aceasta nu înseamnă a bagateliza dificultăţile care ar putea să apară din schimbarea stilului de viaţă, ci a stabili priorităţile şi a-L ruga pe Dumnezeu să ne ajute să jertfim o parte dintre aspectele ce ţin de ego-ul nostru, din respect pentru părinte, fără a trăi astfel sentimentul că renunţăm în totalitate la noi.

Este important ca cele spuse de noi să zidească relaţia

O altă probă de iubire şi respect este aceea de a asculta ceea ce doreşte părintele să spună, chiar dacă în mintea noastră ne spunem că ştim deja ce urmează, că am auzit de mai multe ori. Şi asta nu înseamnă să negăm propria nevoie de comunicare, ci să acordăm prioritate nevoii de a comunica şi a se comunica pe sine, pe care o are părintele.

De asemenea, o altă încercare este aceea la care este supusă înţelepciunea tânărului adult, mai ales în situaţiile în care acesta este convins că deţine adevărul suprem în cele discutate. „Să spună? Cum să spună? Cât să spună? Ce este mai important, a avea dreptate sau a nu răni sentimentele părintelui său? Oare merită anumite lupte să fie date?“. Cu privire la a spune adevărul, precum şi haina în care îl îmbrăcăm pentru a fi celuilalt de folos, Cuviosul Paisie Aghioritul ne atrage atenţia asupra următoarelor aspecte: prin cuvintele tale adevărate, dar tulburătoare „tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci, spargi capetele, şi nu numai pe cele sensibile, ci chiar şi pe cele tari“. Este important ca cele spuse de noi să zidească relaţia, nu să o strice, în numele unor adevăruri de moment, cu importanţă îndoielnică.

De la același autor

Ultimele din categorie