Cea întâmplată te duce imediat cu gândul la hazard, la rău; cea petrecută include realitatea (de cele mai multe ori bună). Permanent, omul este lovit în existenţă de fapte întâmplate şi de fapte petrecute. Primele trec repede, se uită uşor, asemenea zăpezilor de primăvară; cele din urmă se lipesc de sufletul omului precum sângele de inimă. Ele ţin de sfera minunilor. Omul poate înălţa capodopere, doar Dumnezeu face minuni.

În ultima lună (septembrie) am fost martorul unor asemenea fapte întâmplate şi petrecute. Din categoria primelor amintesc doar una. Un preot de prin Moldova a fost acuzat de cădere în patima trupească prin ceea ce continuă să nu fie băgat în seamă, acum, anume, aşa cum odinioară numeam eu, folclorizarea credinţei. Sub egida unei înfăptuiri culturale, preotul respectiv învăţa tinerii parohieni jocuri populare, întâmplare menită să scoată la iveală patimi ascunse dar şi alte şi alte gunoaie, aşa cum orice furtună tulbură apele vieţii, aşa cum orice foc scoate la iveală şi multă murdărie. Câţi preoţi – mari cântăreţi populari există în sânul Bisericii Ortodoxe, azi? S-a întrebat cineva? Cu siguranţă Sfânta Liturghie nu poate fi alăturată mesajului cuprins în cântecele populare, interpretate chiar de clericii pomeniţi (duşmani, mândre etc).

Prima faptă petrecută, demnă de amintit: când August se pregătea de plecare şi Septembrie aştepta să se nască, în Bucureşti, o fetiţă de şapte ani, fiica unui preot, a fost călcată de o maşină în faţa Bisericii, pe trecerea de pietoni. Am primit un telefon din partea unei familii de buni creştini: părinte, să vă rugaţi şi pentru Carmen, un copil nevinovat. Numai Dumnezeu e Mare! M-am rugat şi am cerut şi enoriaşilor mei să se roage. Până în Ziua Înălţării Sfintei Cruci, timp de peste trei săptămâni, copila a fost ţinută în viaţă doar de aparatele medicale, într-un spital hetero – ortodox. În acea Zi Sfântă, doctoriţa i-a chemat părinţii spunându-le că nu mai este nimic de făcut, copila trebuie decuplată de la aparate, prezentându-le referatul medical propus în acest sens. Părinţii au refuzat să semneze. Mama, doamna preoteasă, s-a pus în genunchi acoperind cu trupul ei prizele. În acel moment s-a petrecut (nu s-a întâmplat) Minunea! Fetiţa a deschis ochii şi a zâmbit. Acum este bine, într-un alt spital (tot hetero – ortodox), urmând un program recuperatoriu. Este conştientă, recunoaşte, vorbeşte (în şoaptă), îşi mişcă mâinile, a început să mănânce, îşi face semnul Sfintei Cruci... Spitalizarea trebuie însă plătită. Autorul accidentului face parte din sfera de influenţă a unui parlamentar, conduce în continuare pe drumurile publice pe ale căror treceri de pietoni mai traversează uneori şi copii nevinovaţi. Rugaţi-vă, toţi cei care citiţi aceste rânduri, pentru fetiţa Carmen! Numai Dumnezeu e Mare! Se spune că procesul verbal – constatator al accidentului, de la faţa locului, ar fi fost pierdut, rătăcit...

A doua faptă petrecută, iarăşi demnă de amintit, ţine de Poezie ( realitatea care ne eliberează, după mărturia Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan). La Piatra – Neamţ şi la Vaduri, cinci preoţi poeţi (Tudorică din Dolj, Pintea din Bistriţa – Năsăud, Jinga şi subsemnatul din Mehedinţi şi vinovatul de această petrecere, Ploscaru din Neamţ) s-au întâlnit faţă către faţă, cuvinte rupte din Cuvânt. Au fost prezenţi critici, elevi, studenţi, profesori, au fost zile de Comuniune începute cu săvârşirea Sfintei Liturghii în glas de veşnică pomenire pentru Marele Ierarh – Scriitor Bartolomeu Valeriu Anania (...mamă, moarte nu-i pentru om, decât de-l sui mai întâi în viaţă. Când m-ai născut cu greu, gemând, m-ai dat lumii să mă poarte şi spre viaţă şi spre Moarte. Moartea ce-i? Un căpătâi, şi la urmă şi întâi. N-ai ştiut că-n pântec sunt zămislit ca-ntr-un mormânt; că, trăind, mă tot frământ către celălalt mormânt?...)

Au fost prezentări şi lansări de carte, recitări, prelegeri (De la Liturghie la poezia străzii), pelerinaje la mânăstiri, dar, mai ales a fost mărturia părintelui diacon Martin Lissmann, reformat trecut la Ortodoxie, ucenic al părintelui Dumitru Stăniloae, trăitor zece luni din an în Germania şi două luni din an în Vaduri – Bicaz, România: tatăl mi-a spus, ridicând degetul, Martine - Martine, să nu deschizi niciodată gura dacă mai înainte n-ai gândit, că o să râdă lumea de tine. Deşi m-aţi luat pe nepregătite, sper că nu o să râdeţi de ceea ce vă voi spune. În România oamenii trăiesc într-un Rai; în Occident oamenii trăiesc într-un Iad. În România, la patru – cinci kilometri există o Biserică, oamenii mai ştiu să se roage, să mai aibă o vorbă cu Dumnezeu; în Occident oamenii nu mai ştiu ce este tihna, a fi creştin în Occident înseamnă a fi arătat tot timpul cu degetul ca aparţinând unei lumi de care toţi s-au debarasat ca de un rău, de care nimeni nu mai vrea să audă. Depinde numai de voi cât timp va mai dura aici Raiul. Când va dispare şi de aici va trebui să fugim în munţi. Eu vreau, deocamdată, la vârsta mea, să emigrez, să fug în România.

Sunt convins că cei fideli Doxologiei vor şti întotdeauna să se strecoare, ca nişte viitori emigranţi în Cer, printre... fapte întâmplate şi fapte petrecute.