Când din neputinţă, datorită bătrîneţii, sau din altă întîmplare şi nevoie, cineva este împiedicat şi nu poate face faptele bune trupeşti, va lua iertare de la Dumnezeu, Cel ce ştie pricinile care ne împiedică să le lucrăm.

Faptele bune sufleteşti însă de nu le vom face, nu avem nici o iertare şi scuză, deoarece aceste fapte bune nu sunt supuse diferitelor pricini, ca cele trupeşti; ci, cel care voieşte, poate să le lucreze în orice fel de neputinţă şi nevoie ar fi, căci se lucrează numai cu mintea şi cu inima.

De pildă, dacă cineva nu poate posti din pricina neputinţei, bătrîneţii sau a bolii, este bine ca măcar să se roage cu mintea şi cu buzele şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boală şi neputinţa sa. Cuviosul loan Carpatiul, alegorisind cuvântul Evangheliei: Când vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă (Matei 10, 23), zice: „De ne vor izgoni gîndurile neputinţei din cetatea postirii, să fugim în cealaltă, adică în a rugăciunii şi a mulţumirii. De nu putem lucra faptele bune trupeşti, măcar să ne întristăm cu inima pentru că nu le-am putut lucra”.

Astfel împlinim lucrul acelora, precum spune şi Sfântul Isaac Sirul: „Inima plină de întristare, din pricina neputinţei şi stricăciunii pentru lucrarea faptelor bune, ține locul tuturor lucrurilor trupești; căci faptele trupului fără socoteala minții sunt ca un trup fără suflet”.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992, pp. 220-221)