Pravila este îngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieţii trăite întru mântuire.

Fără pravile nu putem păstra continuitatea râvnei, a tăriei hotărârii, nici să dobândim fermitatea voinţei. Duhul râvnitor, ca o stihie, se ţine şi se întăreşte prin exerciţiu; dacă exerciţiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbeşte şi se vlăguieşte. 

Când sunt stabilite pravile, atunci, dacă sunt rânduite cum se cuvine, se găseşte întotdeauna ca ocupaţie evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viaţa cea nouă şi să ne ţină atenţia ocupată cu acest gând. Trecerea de la o îndeletnicire la alta este o continuă antrenare a duhului, pe un singur ton, după un singur plan.

Astfel, focul râvnei arde continuu, în lipsa pravilelor, vor apărea timpi morţi, încetiniri, opriri, rătăciri, şi viaţa nu va fi unitară, încordarea va slăbi, râvna se va răci.

De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune (în Cuvântul al optzeci şi cincilea, p. 534) că întunecarea minţii, furtuna lăuntrică, lenevirea şi toate neregulile vieţii se produc când nu a fost stabilită în viaţă o anumită rânduială. În caz contrar, totul va depinde de prezenţa de spirit – dar poate cineva conta pe aceasta?

Ea este schimbătoare, ca o suflare de vânt. Când vrei, faci totul repede; când cazi în lenevire, nici puţin nu mai poţi face. Dar când ai stabilit o pravilă, vrei, nu vrei, o faci şi o vei face necontenit.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 82)