Cândva, o femeie trăia în postiri şi rugăciuni. Părea pe dinafară evlavioasă, avea însă multă mândrie şi credea că este sfântă. Avea chiar atâta răutate încât atunci când se certa cu o altă femeie, nu numai că nu o ierta, ci nici nu vroia să o mai vadă vreodată.

Odată s-a îmbolnăvit şi a chemat duhovnicul, însă nu s-a spovedit cum trebuie. Aceasta obişnuiesc unii creştini superficiali care ascund păcatele mari şi mărturisesc păcatele mici.

La sfârşit, când preotul a adus Sfintele Taine ca să o împărtăşească, aceea i-a întors faţa la perete şi nu putea nici măcar să privească Sfintele Taine. În acelaşi moment, prin Providenţa divină, a mărturisit cu glas tare:

- Aşa cum din mândrie eu nu iertam pe cei care îmi greşeau, ci îi alungam, aşa cum şi Domnul îşi întoarce faţa Lui de la mine şi nu vrea să intre în nevrednicul sufletul meu, nu-L voi vedea în Împărăţia Cerurilor, ci o să ard în focul cel veşnic!

Şi cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 107)