Domnul îi fericeşte pe cei săraci, pe cei ce flămânzesc, pe cei ce plâng, pe cei defăimaţi, însă numai dacă ei suferă acestea pentru Fiul Omului; asta înseamnă că este fericită viaţa înconjurată de toate felurile de nevoi şi lipsuri. Potrivit acestui cuvânt al Domnului, desfătările, îndestularea şi cinstirile nu sunt un bine; şi aşa este, însă atâta vreme cât omul are parte de tihna lor, nu îşi dă seama de asta. Numai atunci când se slobozeşte din vraja lor, el vede că acestea nu sunt un bine, ci doar părerea binelui. Sufletul nu poate trăi fără desfătări, dar adevăratele desfătări nu simt ale simţurilor; nu poate trăi fără comori, însă adevăratele comori nu sunt aurul şi argintul, nu casele şi veşmintele luxoase, nu îndestularea aceasta din afară; nu poate trăi fără cinstiri, însă adevăratele cinstiri nu sunt ploconirile de robi ale oamenilor. Există alte desfătări, altă îndestulare, alte cinstiri, duhovniceşti, înrudite sufletului. Cel ce le află nu le va mai dori pe cele din afară; şi nu numai că nu le va dori, ci chiar le va dispreţui şi le va urî, din pricină că ele le îngrădesc pe cele duhovniceşti, nu lasă sufletul să le vadă pe acestea, îl ţin în întuneric, în beţie, în năluciri. Ca atare, ei aleg din tot sufletul sărăcia, necazurile şi lipsa de slavă, simţindu-se bine în mijlocul lor, îngrădiţi de vraja lumii amăgitoare. Dar ce să facă cei cărora totul le merge bine? Să fie faţă de toate acestea ca şi cum nu le-ar avea, după cuvântul Apostolului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 182-183)