A fi părinte este ceva cu totul irațional. Neavând copii, omul poate trăi după bunul plac, poate face ceea ce vrea. Devenind părinte, el dobândește o maximă nelibertate, ca să zic așa, și asta pe termen foarte lung: el își dă copiilor cele mai bune, cele mai frumoase, cele mai fertile decenii din viața sa. Se îngrijește de copil nu numai fizic, ci și sufletește. Păi, care e aici câștigul? La început, cu copilul nu poți să stai de vorbă, pe urmă mama nu-l mai interesează, pe urmă are deja familia sa. Și totuși, soții vor să aibă copii. Câteodată, ce nu sunt gata să facă pentru asta! Uneori se naște un copil cu alergie alimentară, și mama se trezește legată de casă pentru mulți ani. Ea nu se poate duce la muncă, fiindcă gătește o mâncare pe care nimeni nu o mai gătește altui copil. Și asta este încă o situație destul de obișnuită. Asta nici măcar nu se consideră faptă de eroism, deși chiar e o faptă de eroism.

A fi părinte este ceva imposibil de explicat prin logica pământească: e un domeniu al relațiilor sufletești, emoționale, este o altă dimensiune.

Uimitor cât de mult timp îi ia omului să crească: minimum optsprezece-douăzeci de ani. În consecință, toată umplerea lui cu conținut lăuntric are loc în familie; și, de regulă, apropiindu-se de vârsta mijlocie, oamenii încep să înțeleagă: „Aha, asta e bunica mea în mine, asta e mama, iar asta-i educatoarea de la grădiniță” – și aceasta din urmă s-a „încărcat” în el, deoarece copiii absorb tot.

Din copil crește o personalitate absolut independentă, cu calitățile și cu alegerile sale. El își păstrează legăturile cu părinții, și totodată există indispensabila necesitate a separării. El crește după o lege pe care nu noi am inventat-o. Noi putem depune eforturi enorme, însă oricum toate o să meargă nu cum vrem noi, ci după planul individual al lui Dumnezeu cu privire la omul respectiv. Părinții cu mulți copii știu bine asta: ei au trecut deja perioada „o să-i trasez calea copilului” și au înțeles că o cale fără cotituri tot nu o să le iasă.

Un exemplu banal: în familie s-a născut cel dintâi copil. Acesta plânge mult, părinții nici nu apucă să facă și ei un duș cum trebuie și să mănânce omenește. Aceasta este una dintre primele situații când nu poți face nimic. Îi poți aplica celui mic toate recomandările cunoscute, dar el tot nu adoarme.

Există sindromul de tristă faimă al „copilului zgâlțâit”, când mama nu reușește să depășească această primă barieră și îl zgâlțâie pe copil ca o apucată. Mai devreme sau mai târziu vine însă înțelegerea faptului că a-l adormi pe copil nu ne stă în putere. Și asta nu e o înfrângere, ci numai acceptarea unui fapt. Pur și simplu nu există telecomandă cu buton de pornire/oprire a copilului.

Aici își găsește aplicare conceptul de slujire. Acesta descrie foarte exact situația când omul se află în starea de executant. Ceva se petrece, se săvârșește. Noi suntem participanți ai acestei mișcări – și actori, desigur, însă actori ce parcă ar fi duși de val: rolul principal aparține torentului.

(Ecaterina Burmistrova, Mihail Burmistrov – Matematica vieții de familie: două viziuni asupra căsniciei fericite, Editura Sophia, 2020, pp. 12-13)