La cei doi călători care mergeau înspre Emaus (cf. Luca 24, 13-35), Se adaugă un necunoscut. Din vorbă în vorbă, Străinul află voroava dintre ei, mirați fiind că El singur nu știe nimic din cele despre care tot Ierusalimul vuiește. Cum se poate să nu fii „la curent” cu știrile zilei?

Dar Străinul nu li Se descoperă dintr-o dată. Întâi le tâlcuiește din Scripturi: este un Străin Care, vede-se, știe Legea și proorocii mai bine decât ei. Este specialist. Dar Luca și Cleopa nu deslușesc, totuși, Cine este. Deși ... inima – deci nu rațiunea – parcă, parcă ar simți un fior, o căldură... Și nici El, Străinul, nu le „forțează” priceperea. Căci, dacă nu L-ar fi invitat să rămână peste seară cu ei, cred că Străinul ar fi plecat mai departe... Și nu L-ar fi cunoscut în „frângerea pâinii” pe Iisus, Domnul.

Și în seara zilei de duminică, Iisus Hristos, când vine la apostoli (cf. Ioan 20, 19-29), nu vine dărâmând ușa ori zdrobind încuietorile așa cum le-a sfărâmat, dar tainic, nevăzut, pe cele ale iadului. Nu, nu dorește să-i înspăimânte. Nu dorește să le fie și mai mult frică. Destul le era ucenicilor teamă de iudei să nu cumva să le pregătească și lor o cruce, ori mai multe...

Maria Magdalena, la mormânt (cf. Ioan 20, 11-18), nu se întâlnește cu al ei Rabbuni într-o lumină orbitoare, în fața căreia să cadă la pământ și să se cutremure față-n față cu Cel biruitor. Nu! Îl confundă cu grădinarul și de-abia după ce Îi aude glasul, – o, acel glas, cum să-l uite ea!? –, glasul care o strigă pe nume, Îl recunoaște în grădinar pe Iisus, pe Învățătorul.

Iisus nu învie, așadar, și nu Se arată după Înviere ca într-o regie de spectacol. El nu face nimic teatral. Nimic pentru a speria, nimic pentru a epata. Nu vrea să demonstreze nimic și nu vrea să forțeze cu nimic, să domine prin ceva sau pe cineva. Hristos nu Și-a propus să constrângă pe om să creadă în El sau în înviere. Nu, El Se descoperă și după Înviere așa cum a fost. Și cum este de fapt. Delicat. Atent. Nimic forțând. Nimic în exces. Nimic pentru a impresiona.

Cred că poate ceva mai des și, de ce nu, în lumina celor de mai sus ar fi bine să ne întrebăm: Cum ne vrea Dumnezeu? De ce atât de multă atenție la cum ar vrea lumea să fim? La ce ne cere societatea să ne conformăm? De ce oamenii vor să impresioneze numaidecât? De ce trebuie să se falsifice pentru a se impune, pentru a domina, pentru a fi „sus”, pentru a fi bine văzuți? Cum privește Domnul acest mod de a fi, de a te purta, de a te defini?

Învierea este un bun argument pentru autenticitate. Și pentru firesc. Arată-te așa cum ești și nu te îngriji atâta să-ți fardezi viața, pentru că nu ține. Pe cine vrei să minți? Nu te știi? Crezi că poți să-ți înșeli propria conștiință? Da, poate pe unii oameni îi vei păcăli, o vreme; dar pe Dumnezeu nu-L poți minți, ești conștient de asta.

Arată-I Lui mai întâi neputințele tale, petele tale, minusurile tale, de care nu ești mândru și care te fac să roșești. Și roagă-te să ți le ierte, să le curețe, să le șteargă.

Mulțumește-I Lui pentru darurile cu care te-a înzestrat și lucrează, cu sârg, să le înmulțești. Și vei primi răsplată. Dar nu-ți aroga „daruri” – ori virtuți – pe care nu le ai doar pentru că „dă bine”. Ori pentru că oamenii te vor stima mai mult. Nu e nevoie.

Nu căuta ce nu-ți este dat și rămâi în chemarea în care ai fost chemat (I Corinteni 7, 20-24). Nu forța lucrurile, nu „forța mâna” lui Dumnezeu. Lasă lucrurile să vină de la sine, nu le provoca. Fii onest cu tine însuți, fii atent și delicat cu cei din jur. Nu căuta să domini pe nimeni. Nici să impresionezi „gratuit”, fals și mincinos.

De prea mult fard, chipul ți se urâțește. Și nu mai poate reflecta lumina Învierii... Nu ar fi păcat să pierzi atât de mult, pentru o părută și atât de trecătoare poziție ori imagine în ochii altora?

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro