Dacă cineva, neputincios fiind, și mai vârtos fricos și neosârdnic, nu voiește spre folos a fi ispitit și, pentru aceasta, cerând de la Dumnezeu, va fi auzit de Dânsul, cunoaște că pe cât nu este îndestulat spre a trece cu folos de ispitele cele mari, după atâta și către dăruirile cele mari este neîndestulat; și, pe cât s-a oprit dinspre dânsul năvălirea ispitelor celor mari, așa se va opri  de la dânsul și darurile cele mari. Iar ispite zic nu pe cele mirenești, care se fac pentru a se înfrâna răutatea, nici pe tulburările trupești nu le zic, ci pe cele ce se potrivesc călugărilor în liniștea lor, întru care se lămurește sufletul nevoitorului și sporește după Dumnezeu; adică pregetarea, greutatea trupului, moliciunea mădularelor, trândăvia (akedia), tulburarea cugetului, frica de boală a trupului, lipsa nădejdii la un ceas, întunecarea gândurilor, lipsa ajutorului omenesc, neajungerea trebuinței celei trupești și cele asemenea acestora.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Everghetinosul, volumul III, Editura Cartea Ortodoxă- Editura Egumenița, 2008)