Ținând seama de aceste modele de comportament, avem de-a face cu multe greutăţi în vremea spovedaniei. Copilul, de mic, de obicei de la şapte ani, începe să meargă la spovedanie; el trebuie să se împărtăşească foarte des, conform Tradiţiei. Se spune că în Biserica noastră copiii se împărtăşesc la fiecare Liturghie la care sunt duşi ori la care merg singuri. În fapt, aceasta se întâmplă destul de rar; unul din şapte cazuri, rareori mai des. Pentru ei, spovedania este la început foarte interesantă şi dorită. Căci li se pare că dacă se mărturisesc li se socoteşte aceasta ca un fel de maturitate, însemnând că ei s-au făcut mari. Şi un copil de 5 ani îşi doreşte mult să înceapă să se spovedească.

Primele spovedanii ale copilului vor fi foarte serioase. El va veni şi va spune că nu a ascultat-o pe mama lui, că a bătut-o pe surioara lui, că nu şi-a pregătit cum trebuie lecţiile ori că nu s-a rugat lui Dumnezeu. Şi va spune aceasta cu multă seriozitate, cu multă umilinţă. Însă, foarte curând, după nici o lună sau două, se va vădi că acel copil este atras de altceva. Vor urma ani în care acesta va veni şi va spune: „Nu ascult, mă port necuviincios cu alţii si sunt leneş”.

Astfel arată scurta, sintetica listă a greşelilor lui copilăreşti. El le spune preotului, care, îngreunat de multe mărturisiri, fireşte, îl va ierta şi-l va dezlega după o jumătate de minut. Şi toate acestea se prefac într-un înfiorător formalism, care, se înţelege, mai mult vatămă copilul decât să-l ajute.

După câţiva ani se arată că un asemenea copil care merge la biserică nu poate să primească mai mult, că ar trebui cumva să se mai lucreze asupra lui. El nu mai este în stare să încerce adevăratul simţământ al pocăinţei în timpul spovedaniei. Nu mai simte nici o greutate în a spune că a făcut ceva rău. Spune aceasta cu mare uşurinţă.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 39-40)