Părinte Vasile, îmi amintesc de o replică pe care am auzit-o de la o bătrână, care atunci când îl schimba pe bebeluş şi sora lui puţin mai mare a întrebat-o: „El de ce e aşa, eu nu sunt aşa?”, i-a răspuns: „Pentru că e băiat”. Fata a fost mulţumită cu acest răspuns şi a plecat. Mama probabil s-ar fi pornit într-o explicaţie dezvoltată, despre cum sunt băieţii şi cum sunt fetele. Dar cred că este mai bine aşa cum spuneţi. Să nu continuăm mai mult decât e interesat să afle copilul. Pune o întrebare şi poate fi mulţumit cu un răspuns simplu.

Se poate întâmpla asta des, dar noi trebuie să fim mereu în pas cu mentalitatea copilului şi cu nevoile pe care le are la fiecare vârstă. Înţelegem, deci, că este un lucru care are legătură cu modul general în care comunicăm cu copiii noştri, cu cât înţelegem din ce îi preocupă. Un anumit răspuns poate mulţumi un copil de 4-5 ani, dar nu pe unul de 8 ani. Există copii care arată că sunt satisfăcuţi de un anume răspuns, nu mai întreabă nimic, dar este de datoria părintelui care vrea să aibă o legătură bună cu copilul său să înţeleagă dacă ce au vorbit îi ajunge în clipa aceea.

Dar peste o săptămână, după ce s-a mai gândit, poate reveni cu întrebări. Deci, să nu lăsăm fără răspuns zone de interes pentru copil, dar nici să nu avansăm cu multe amănunte care să-l tulbure sau să-l îngreuneze înainte de vreme. Urmărim ritmul său şi, în general, dăm impresia că suntem dispuşi şi chiar ne dorim să fim în dialog cu copiii noştri şi pe această temă, ca şi pe toate celelalte teme de interes.

Nu o evităm, căci trebuie să recunoaştem că de multe ori ne rugăm să fim întrebaţi despre orice altceva decât despre acest subiect. Dacă copilul ne surprinde greutatea în a aborda subiectul, s-ar putea să nu ne mai întrebe nimic niciodată. Există copii care se protejează, şi pe sine, şi pe părinţi, din dragoste faţă de ei, văzând că aceştia au o problemă în a răspunde pe această temă, şi nu întreabă nimic. Sau au întrebat o dată, au văzut cum s-a tulburat părintele şi nu au mai întrebat a doua oară. Acest lucru nu e bun, căci lasă în sufletul copilului şi întrebări fără răspuns, dar şi sentimentul că este vorba de un subiect care provoacă teamă, de ceva curios, de care nu trebuie nimeni să se atingă şi, deci, că discuţia nu trebuie continuată.

În adolescenţă, întrebările sunt cu mult mai deschise şi mult mai complexe, iar în vremea noastră întrebările devin mai complexe încă înainte de vârsta adolescenţei. Astăzi, un copil de 9-11 ani ştie lucruri pe care acum 30 de ani le afla un tânăr la 18 ani. Poate ştie de toate. Ar fi folositor să reacţionăm la asta.

Dacă întreabă deschis, nu putem să nu răspundem, gândindu-ne că este încă devreme, căci, dacă întreabă deschis de toate legate de viaţa sexuală, înseamnă că a auzit ceva şi că aşteaptă un răspuns responsabil despre subiect, de la părinte. Deja au auzit despre asta, au fost expuşi unor stimuli, ori la televizor, ori în discuţii cu prietenii, la şcoală, ori din vorbe viclene cu subînţeles auzite de afară. Trebuie să menţionăm că foarte mulţi copii primesc singurele informaţii de educaţie sexuală de la aluziile murdare ce se fac în grupurile de adolescenţi, unde lucrurile nu sunt expuse corect.

Deci nu trebuie să refuzăm răspunsul atunci când ni se pun întrebări în mod deschis, ci să aşezăm lucrurile, să lămurim şi să informăm copilul corect. De altfel, motivul pentru care mergem în ritmul copilului nu presupune că tema are în ea ceva rău, ci, precum în toate temele, şi în asta, urmăm paşii lui. Adică aşa cum sfătuim copilul, conform vârstei, cum să se poarte, aşa facem şi în această temă. Ceea ce trebuie să afle copilul e bine să afle din buzele noastre, de la noi, în care are încredere.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 68-70)