Au deja un nume și-un renume. Pe bună dreptate. Pe muncă. Și pe jertfă. Pentru că nu sunt doar talentați. Sunt pasionați, perseverenți, puternici. Au disciplină. Sunt o echipă și învață să funcționeze ca atare. 

La un semn, se strâng pentru o ultimă repetiție. Glasurile lor răsună și o încăpere fără spectatori din Palatul Culturii se umple de farmec. Acolo e poveste. E asumare. E bună așteptare. Acolo e rodul multor ore de lucru. 

Repetiția s-a încheiat cu succes dar, din motive de... oameni mari, intrarea în scenă se tot amână. Fără să fi existat în plan, acum e un timp de respiro. Iar acest „acum” se trăiește cu la fel de multă intensitate. Acum, cu uimire, îi vezi altfel. De fapt, îi descoperi fix așa cum sunt: copii! Copii care n-au uitat să râdă, să glumească, să comunice, să se joace! Copii care au emoții, care mai repetă în șoaptă, care merg la părinți pentru o ultimă aranjare a ținutei sau pentru încă o declarație de iubire. Copii care se umplu de energie și de bucurie cu fiecare zâmbet, cu fiecare privire, cu fiecare pas obișnuit, mai săltat sau mai alergat pe care-l fac. 

Stai în mijlocul lor și înțelegi: copilăria a intrat pe deplin în scenă!

Și, totuși, nimeni nu uită esențialul. La un semn, Corul Psaltic de copii Mini Byzantion se reunește. E timpul pentru concert. Totul decurge impecabil. „Pe mine mă fascinează – și e puțin spus mă fascinează – bucuria din privirea lor și nevinovăția cu care ei cântă. Sunt efectiv suflete dedicate lui Hristos prin cântare și pentru noi, adulții, e o mare lecție. Pentru că, de fapt, noi toți trebuie să cântăm tinzând să ne întoarcem la sufletul curat al copiilor”, mărturisește Adrian Sîrbu. Da, e acel Adrian Sîrbu, fondatorul și dirijorul corului psaltic „Byzantion”, director artistic al Masterclass-ului Internațional de Cânt Bizantin de la Iași, președinte al Asociației Culturale „Byzantion” și lector universitar doctor în cadrul Secției de Muzică Religioasă a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Iar descrierea sa ar putea continua încă pe multe pagini. 

Însă, dincolo de titluri, cel mai bine îl observi pe Adrian Sîrbu prin ochii copiilor pe care îi îndrumă. Cu toții sunt fascinați de „domnul Adrian”. Îl așteaptă, se bucură de prezența lui, de lecțiile lui, chiar și de mustrările lui, de creșterea pe care o simt împreună. Și de aplauze! 

Răsună Palatul Culturii de aplauze pentru Mini Byzantion. 

La fel se întâmplă oriunde ajunge grupul. Iar activitatea e bogată. Dacă mergi la Marșul pentru Viață organizat de Pro Vita, pe scenă urcă și Mini Byzantion. Dacă ajungi la Mănăstirea Frumoasa în preajma Floriilor, e posibil să asiști la un concert Mini Byzantion. Să-i asculți pe copii 50 de minute pare cât o clipire de gene. Dar, dincolo de această clipă, stă o întrebare firească: câtă muncă se adună, de fapt, în spatele a 50 de minute de performanță?!

Mini Byzantion a luat naștere în 2022, ca parte a unui proiect amplu ce urmărește creșterea duhovnicească, muzicală și cultural-artistică a copiilor în jurul stranei, în viața liturgică a Bisericii. Activitatea principală este învățarea notației bizantine și participarea la strană. Cursurile săptămânale de muzică psaltică sunt susținute de lect. univ. dr. Adrian Sîrbu, alături de pr. prof. Iulian Zaltariov, pr. Nichifor Hrestic, arhidiacon Dragoș-Gabriel Chelariu, Teodora Irava, absolventă a Secției de Muzică Bizantină a Universității Naționale de Arte „George Enescu” și Tudor Cojoc, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Dumitru Stăniloae”.

Săptămână de săptămână, copiii vin la repetiții. Unii de patru ani, alții de doi ani, alții abia de câteva ședințe. Aproximativ 70 de copii – mulți frați și toți prieteni. „Există o sete foarte mare pentru spiritualitatea trăită prin această muzică. O conștientizare din ce în ce mai trează a părinților pentru folosul cu adevărat real – în primul rând spiritual și, mai apoi, artistic – al copiilor. Chemarea noastră ca acest cor să aibă ca prim scop strana a fost una pe deplin înțeleasă. Astfel, pe noi ne interesează prima dată Vecernia de sâmbătă seara, la Parohia Sfântul Antonie cel Mare, și orice ocazie de a cânta la Sfânta Liturghie unde, spre marea mea bucurie, cei mai mulți dintre copii se împărtășesc”, spune inițiatorul și dirijorul corului, Adrian Sîrbu. 

În anii de formare, la Conservatorul de Stat din Atena, a avut privilegiul să studieze cu prof. Lykourgos Angelopoulos, Arhonte Protopsalt al Arhiepiscopiei Ecumenice de Constantinopol. Credea că acesta, de la nivelul său atât de înalt, predă doar unor adulți experimentați. Dar a avut și o surpriză: „El preda, cu toată măiestria pe care o avea, lucruri de bază unor copii. Și transforma predatul într-o joacă. Copiii erau mereu între două chicoteli, două fugăreli și două paralaghii”.

Nu mai e, așadar, nicio mirare.

„Ia să văd și eu ochișorii ăștia frumoși, toți la mine!” Repetă. Copiii se străduiesc. O dată, de două ori, de multe ori. Printre ei sunt constant ceilalți profesori care îi ascultă individual, îi ghidează, îi încurajează. Se reia linia melodică. Se corectează. Se ajustează. Se construiește. Și se aude „domnul Adrian”: „Luăm de la capăt partitura asta. Vai de mine, nu o știți, mă doare capul!”. Sau: „De ce nu a ieșit bine? Pentru că ați respirat când nu a trebuit!”. Sau: „Avem un nivel. Nivelul acesta presupune concentrare maximă”. Nimeni nu ia personal vreun reproș, dar toți se străduiesc să iasă exact așa cum trebuie. Nu există jumătăți de măsură. Critica e constructivă și munca e în echipă. Toți funcționează ca unul. Iar când se aude „Bravo!” – și nu de puține ori – copiilor le crește inima. Simt că au făcut încă un pas. Împreună!

„Câteodată forțăm limite, dar asta îi călește și îi disciplinează. După aceea ne și jucăm, ne distrăm. Copiii sunt împărțiți în două grupe, cei mici și cei mari. Cei mici, dragii de ei, după două ore de repetiții se scurg pe scaune. Închid ochii și adorm. Îi las să doarmă acolo, dar eu știu că, de fapt, chiar dacă dorm, în subconștient se așază mesajul. Contrar duhului societății de astăzi, satisfacția vine după multă muncă, după multă osteneală.” 

În cadrul proiectului Mini Byzantion funcționează și Școala de Instrumente Răsăritene „Mini Byzantion”. Este o inițiativă în premieră în spațiul românesc, începută tot în anul 2022, în colaborare cu Asociația „Sfântul Roman Melodul” din Tesalonic, având ca îndrumător pe Panagiotis Neochoritis, Protopsalt al Marii Bisericii a lui Hristos din Constantinopol. 

Profesori de înaltă ținută și cu o vastă experiență pedagogică susțin săptămânal cursuri online de instrumente precum bedir, lăută, ney, kanonaki și violoncel. În același timp, alături de copii sunt instrumentiști, asistenți – studenți sau absolvenți ai secției de Muzică Bizantină a Universității de Arte „George Enescu” din Iași. „Muzica răsăriteană cultă instrumentală are același duh cu muzica bisericească. Un duh sacru, nu profan. Un duh care liniștește sufletul”, explică Adrian Sîrbu. 

Fiecare instrument deschide o poartă. Bedirul îi ajută pe copii să învețe ritmul, motiv pentru care este considerat esențial și recomandat tuturor. Celelalte instrumente sunt opționale, dar tot adună constant 20 de membri din cor. Și-ar vrea să fie mai mulți. Dar e un timp potrivit pentru fiecare.

Ioan Decuseară se remarcă în cor și face cursuri de kanonaki. E primul care, alături de mama lui, ne-a deschis ușa casei și ne-a permis să-l cunoaștem mai bine. E un copil cu lipici. Se face plăcut de la primele interacțiuni, uimește prin seriozitate, implicare și maturitate. E complex și are o poveste de viață pe măsură. 

Ceea ce impresionează de la bun început e felul în care drumurile l-au purtat spre Mini Byzantion. În clasa a III-a, s-a mutat cu mama în Iași, de la Onești. Însă, pentru că nu s-a adaptat la noua școală, s-a reîntors acasă. De fapt, pare că acel timp a fost rânduit de Dumnezeu pentru ca Ioan să afle de preselecțiile pentru Mini Byzantion, să-și dorească să participe, să fie acceptat în cor și să înceapă un nou drum. 

Au urmat doi ani de jertfă. „Ne-am întors la Onești, dar weekendurile le petreceam în Iași. După școală, vinerea ne suiam în mașina fratelui meu sau în autobuz și veneam. În câteva rânduri, când n-am putut să-l însoțesc, a mers singur cu autobuzul. Atât de mare era dorința. Adevărat, e și o dragoste uriașă față de domnul profesor și față de muzica psaltică. Atunci când cele două s-au întâlnit, nu a mai fost cale de întoarcere”, zâmbește Georgeta Decuseară, mama lui Ioan. 

Astăzi, Ioan e din nou elev la Iași, în clasa a V-a, și zâmbește victorios. Acum pare că are mai mult timp liber. Dar timpul se umple cu școala, cu studiu și participări la olimpiade. Cu tot ce ține de Mini Byzantion și de Școala de Instrumente. Cu icoane despre care ar vorbi ore în șir – căci fiecare are o poveste. Cu drumuri prin locurile sfinte. Cu șah și sporturi de echipă. Cu poezii, desene și lectură. Guguță al lui Spiridon Vangheli rămâne personajul de carte preferat. Are chiar o căciulă asemenea lui și-o folosește, cu bucurie, ca parte din costumul său popular. „Am fost la Masterclass-ul Internațional de Cânt Bizantin anul trecut și mi-a plăcut foarte mult. Am mers și în față și am cântat. De atunci, abia aștept să se repete experiența!”. 

Ioan cântă. Cântă de când se știe. Își cântă viața și e fericit. „Amintirile mele sunt cu mama și cu mine cântând. Înainte de 2 ani și jumătate nu mai țin minte nimic – dar de când o știu pe mama, de atunci a început viața mea. Unii zic că e trist, că sunt un copil adoptat. Dar cum să fie trist? Povestea mea e una cu final fericit. Și nici măcar nu e finalul, atunci a început totul!” Povestește cu seninătate și mama lui radiază. Ioan e darul ei și face tot ce-i stă în putință să-i fie alături: „Ioan e o minune de copil. E un luptător care a renunțat la casa lui, la prietenii lui vechi, la joaca de peste drum pentru a-și îndeplini visul! Să dea Domnul ca, peste ani, să îl întrebați dacă s-a împlinit ce și-a dorit în viață și el să poată spune că da!”. 

De la „Ioan cel mic”, am ajuns la prietenii săi, „Ioan cel mare” și Nicolae. Aceștia sunt doi dintre cei șase copii ai familiei Mihai. I-am găsit în Popricani, la Biserica Buna Vestire. Aici, Ioan cântă alături de tatăl său la strană, iar Nicolae este băiat de altar. 

Nicolae este mai mic și a intrat Mini Byzantion pentru că și-a dorit să calce pe urmele fratelui său. „După un concert de colinde, a mers și a vorbit direct cu domnul profesor. A spus simplu că vrea să vină la cor. Și a venit. Fără ezitări”, povestește Mihăiță Mihai, tatăl copiilor. La 9 ani, în clasa a III-a, Nicolae învață muzică pas cu pas și cântă la ney. Tatăl își amintește că a încercat și el, la rândul lui, să scoată un sunet din acest instrument, dar fără succes. Nicolae reușește.

Își așază partitura și face o mică demonstrație. „Uite, tocmai am învățat să fac floricelele astea!”, spune cu bucurie. Și repetă. Pentru el, instrumentul nu este o curiozitate, ci o formă de învățare în desfășurare. În paralel, copilăria lui rămâne la fel de prezentă: bicicletă, fotbal, joacă alături de ceilalți copii. Între repetiții și activitatea de la biserică, există mereu spațiu pentru libertatea vârstei sale.

Ioan, fratele mai mare, este mai așezat. E în clasa a VIII-a și tocmai a susținut probele pentru Seminar. A cântat „Lumină lină” pe glasul 2, ceea ce este mult peste nivelul vârstei sale. Face parte din cor din martie 2022, de la începuturile Mini Byzantion, și a crescut odată cu grupul. Din același an, din septembrie, a început să cânte și la strană. Cunoaște rânduiala și pașii slujbei. „Ioan este băiat de bază aici. Dacă nu pot eu să fiu la strană, vine el și știe ce are de făcut”, se mândrește tatăl.

Pe lângă cor, Ioan studiază kanonaki. Acum doi ani, la începuturile Școlii de Instrumente, a urmat câteva zile de cursuri intensive cu profesori din Tesalonic. Știe cât de important este cadrul în care se formează și cât de mult înseamnă această deschidere internațională. Dar mai știe ceva: cât de mult îl apreciază pe „domnul Adrian”, căruia dorește să-i calce pe urme. „Vreau să ajung departe cu muzica. Sa fiu profesor ori la Seminar, ori la Facultate. Și vreau să fac un doctorat în Grecia.”

Pentru mulți dintre copii, „domnul Adrian” este mai mult decât un profesor. Este un punct de sprijin, un model educativ și spiritual. Așa se întâmplă și în familia Pandelea. 

Parascheva și Xenia sunt membre ale Mini Byzantion, dar viața lor nu se oprește la repetițiile de la cor. Cântarea face parte dintr-un ritm mai larg, trăit împreună cu întreaga familie. Ceilalți frați – Steliana, Teodor și Emilia – sunt și ei prezenți în lumea muzicii și a cântării bisericești.

La Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”, lucrurile sunt deja așezate. Teodor conduce strana bărbaților, iar Steliana pe cea a femeilor, unde cântă și mama, alături de fete. Cei doi conducători de strană îl au ca profesor la facultate pe Adrian Sîrbu, iar fetele cele mici îi sorb cu nesaț învățăturile la cor. 

Parascheva este în clasa a IV-a. Vorbește puțin și cu emoție, dar cântă cu o forță care îi surprinde pe toți. Când deschide gura, în jur se face liniște. Chiar și între membrii grupului mare Byzantion se aude uneori, admirativ: „Ce frumos cântă fata asta!”. Dacă la cor este adesea adusă în față, la strană, își face singură curaj: „Vreau să zic următorul stih”. Și-l zice cu toată bucuria și responsabilitatea.

Xenia, sora mai mare, este în clasa a VI-a la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”. Studiază muzică liniară, percuție și pian. Pentru ea, muzica a devenit deja un limbaj complex. Face clar diferența între cele două lumi în care a intrat în urmă cu doi ani: „Când cânt psaltică, simt mai multă trăire, iar când cânt liniar, e mai distractiv”.
În jurul lor, muzica nu se oprește niciodată. Se repetă acasă, pe drum, în mașină, uneori chiar și în autobuz. „Le calc hainele pentru a doua zi și le aud cum repetă. Eu nu știu note, dar învăț după ureche, de la ele”, spune mama, zâmbind. Își amintește și de o noapte dinaintea unui hram: „Era aproape miezul nopții și Steliana încă repeta cu fetele. Se mai încurcau...”. Iar Steliana completează, cu sinceritate: „Eram atât de stresată, că le-am stresat și pe ele. Mi-am cerut iertare după. Dar a doua zi au cântat atât de frumos și de sigur, că știau totul perfect!”. Dincolo de tehnică, au învățat un lucru esențial: să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc și să trăiască ceea ce cântă. Pentru Parascheva și Xenia, cântarea – fie la strană, fie în cor – nu este doar exercițiu, ci slujire.
În rest, copilăria curge simplu și firesc. Locuiesc la casă, printre animale – pisici, căței, iepuri, căprițe. Trăiesc împreună o copilărie fericită – pusă, zi de zi, în cânt.

Revenim din casele copiilor în sala de repetiții, apoi în culise și, în cele din urmă, în fața unui concert de un alt nivel. Aceiași copii din Mini Byzantion – într-un alt context, în cadrul Festivalului de Muzică Bizantină de la Iași. Cei mai buni dintre ei ajung aici, la IBMF, cel mai important eveniment din România dedicat muzicii bizantine și artei sacre, organizat anual de Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Un loc în care se întâlnesc coruri, teologi și interpreți din întreaga lume.
La încheierea celei de-a IX-a ediții, Corul Academic Byzantion, împreună cu Mini Byzantion – oameni mari și copii – aduc în fața publicului fragmente din imnografia dedicată Sfintelor Femei recent canonizate pe teritoriul țării noastre.
Copiii sunt acolo. Prezenți. Asumați. Parte dintr-un întreg mai mare decât ei. Aplauzele vin firesc. Zâmbetele, la fel. La final, ia cuvântul Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Nu înainte de a-și lăsa cârja arhierească în mâinile lui Ioan Decuseară.
Ce fericit e pruncul! Este același Ioan care, atunci când era mai mic, spunea că vrea să ajungă patriarh sau mitropolit. Între timp, visul s-a așezat altfel: își dorește o familie, vrea să fie preot și chirurg. Dar ceva din visul de atunci a rămas. Și, pentru o clipă, a primit răspuns. Într-o fotografie. Într-o binecuvântare. Într-un gest. Într-un moment în care copilăria și visul s-au întâlnit.

E fantastic la repetiții, la concerte, la spectacole. Dar, de fiecare dată, întoarcerea este la esență. Cântarea Mini Byzantion rămâne, în profunzime, o cântare a Bisericii. Copiii nu ies niciodată din acest cadru, așa cum frumos observa Xenia. „Prima dată când am venit la cor, m-am simțit ca într-o familie. Cu aceleași învățături și cu niște copii deosebiți. Se vorbea despre biserică, despre parohii, despre preoți, despre credința noastră. M-am minunat și m-am bucurat!”.

În același spirit este înțeles și rolul „domnului Adrian”. Îndrumător care mult muncește și mult se smerește. „E corect, copiii au nevoie de modele. Dar primul model, întotdeauna, e preotul slujitor. Apoi diaconul. Și apoi psaltul. Domnul Adrian trebuie să fie, de fapt, psaltul îmbrăcat în rasă care la vremea slujbei este în disciplină, în rugăciune, cufundat în textele imnografice. Și, apoi, copiii pot copia acest model în strană”.

De 1 Iunie, copiii au cântat la Suceava, la Mănăstirea Dragomirna. Și-au început ziua cu slujbă, cu slavă dată lui Dumnezeu pentru marea sărbătoare închinată Sfintei Treimi. Au început, de fapt, cu slujire. Nu a mai fost vorba de performanță, ci despre stare. Despre liniștea sufletului și întâlnirea cu Cerul.

La final, rămân doar ei cu Dumnezeu. Și se arată așa cum sunt: copii. Copii care nu au uitat să râdă, să se joace, să fie împreună. Copii în care bucuria nu obosește, ci se înmulțește – dintr-o privire, dintr-o glumă, dintr-un zâmbet.
În mijlocul lor înțelegi, fără explicații: copilăria este deplină. Și se trăiește în toate. În muncă și în joacă, în liniște și în alergare. În cânt.

Mentorul Adrian Sîrbu prezintă „situația din teren”: „Avem mult de învățat de la copii. Chiar și în vremea oboselii, a ostenelii și a epuizării, tot există bucurie. Îi vezi cum au cântat dimineață, în autocar, cum cântă pe scenă, cum cântă la întoarcere, când soarele demult a apus... Ei tot cântă în continuare! Îți dai seama, de fapt, că toată această curăție și bucurie a copilăriei vindecă”.
E 1 Iunie. Ziua lor. Și nimic din ceea ce a început la strană nu se pierde. Pentru că, uneori, copilăria chiar poate fi pusă în cânt.