Părintele Irinarh Roset era vestit în vremea sa pentru priceperea și destoinicia cu care lucra la tipărirea cărților folositoare pentru suflet. Împlinind cu sârg ascultarea ce îi fusese încredințată, starețul i-a dat în supunere 30 de lucrători – monahi și frați – alături de care lucra ziua și noaptea.

În zilele acelea, Părintele Irinarh a văzut într-o noapte în vis că peretele dinspre răsărit al casei tatălui său s-a risipit până la pământ, iar trei pereți și acoperișul au rămas întregi. Și deșteptându-se din somn, a tâlcuit că tatăl său în noaptea aceea a murit. Iar dimineață, adunându-se frații la lucru, le-a povestit visul, dar ei i-au zis: „Nu crede, cinstite părinte, că visurile nu sunt adevărate”. Dar el a scris pe o hârtie anul, luna și ziua în care a avut visul, zicând: „De ne va veni vreo înștiințare, vom vedea și vom crede atunci, iar de nu, nu”.

„Să iei amanetul cu scrisoarea și să le duci fiului meu”

Tatăl lui, mai înainte de moarte cu câteva zile, a chemat pe fii şi pe fiice şi le-a împărţit avuţia lui fiecăruia, cât i se cuvenea. Şi a făcut parte şi călugărului, zicând fiilor săi: „Fiilor, fratele vostru nu are nevoie de prăvălie, ori vie, ori moară, ori pământ de semănat, ci are nevoie de puţine parale, ca să cheltuiască şi să trăiască. Ascultaţi-mă şi preţuiţi partea lui şi o cumpăraţi voi, aducând la mine preţul ei”. Şi au preţuit fiii lui partea călugărului ‒ 200 de lire de aur ‒ şi le-a adus la tatăl lor. Iar el le-a pecetluit într-o cutie, scriind şi scrisoare către fiul său, i-a dat amanetul unui slujitor credincios, spunându-i: „Iată, eu după câteva zile mor, şi dacă mă veţi îngropa, îndată să iei amanetul cu scrisoarea și să le duci fiului meu”.  Şi a făcut sluga după porunca stăpânului său.

Când a primit Părintele Irinarh scrisoarea cu amanetul, a căutat însemnarea cu data în care a avut visul şi a înţeles că în acea noapte, când a avut visul, a murit tatăl său. Şi a crezut că de la Dumnezeu a fost vedenia aceea.

De multa citire a cărţilor folositoare de suflet, a dorit să se ducă la pustie

Apoi a luat cele 200 de lire de aur şi le-a dat stareţului, că nu era permis călugărilor să ţină bani la ei, căci atunci era obşte adevărată şi primeau fiecare toate cele de nevoie, iar mănăstirea era pe atunci bogată foarte. Luând stareţul aurul de la Părintele Irinarh, în cutiuţa pe care o trimisese tatăl său, a pecetluit-o scriind şi numele deasupra şi a pus-o în vistierie, spre păstrare.

Părintele Irinarh a mai stat la tipografie până s-au împlinit trei ani şi, de multa citire a cărţilor folositoare de suflet, a dorit să se ducă la pustie. Sculându-se într-o noapte, fără ştirea stareţului și a părinţilor, a fugit la un munte cu pădure mare, care este între schitul Nechit și Târgul Pietrei. Și tăind copaci, și-a făcut chilie și locuia acolo, lucrând ciorapi de lână pe care îi vindea la târg și își cumpăra cele de nevoie. Postea cinci zile pe săptămână, mâncând o dată-n zi, la apusul soarelui. Doar sâmbăta și duminica mânca bucate cu untdelemn. Și a petrecut așa, în pustie, 12 ani.