În Ortodoxie totul pleacă și se rotește în jurul Adevărului. Fără o permanentă structurare ființială în Adevăr, nu doar că nu suntem ortodocși, dar tot ceea ce facem se risipește și viața însăși devine seacă, fără nicio mulțumire, nicio împlinire.

Adevărul nedespărțit de iubire este preocuparea plenară a Ortodoxiei și căutarea constantă a ortodocșilor. Nu a avea cunoștințe despre Adevăr sau a avea informații valide este căutarea noastră, ci despre a fi în Adevăr.

Suntem zidiți în Adevăr și totul în jurul nostru este gândit de un Dumnezeu întrutotul Adevăr și Iubire, iar toate făpturile create de El sunt și ele întrutotul zidite în Adevăr. Omul, între ele, și el întrutotul Adevăr, este chemat să dea măsură conștientă și haină de cuvânt Adevărului în Iubire și Iubirii în Adevăr. De aceea, în Ortodoxie, celebrăm liturgic și Praznical Adevărul pe care l-am găsit, în care trăim și suntem. Altfel, orice celebrare cultică devine formalism camuflat. 

Numai în acest sens putem înțelege ceea ce spune Sfântul Leonțiu de Bizanț: „Nimic nu e mai plin de Iubire decât Adevărul”, întrucât cea mai mare dovadă de iubire din lume este să-i spui celui iubit numai și numai Adevărul.

 Evanghelistul Ioan zice în prima sa epistolă: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (I Ioan 4, 18). La prima vedere, înțelegem că între frică și Iubire, între frică și Adevăr nu există compatibilitate. Se resping reciproc. Mai mult, înțelegem și faptul că opusul iubirii nu este ura, ci frica, mai bine zis ura de frică. Întocmai și opusul Adevărului, nu este atât minciuna, ci frica, mai bine zis minciuna de frică. Prin urmare, Iubirea și Adevărul, la bază sunt pline de curaj, iar ura și minciuna sunt pline de frică. Așadar, cine este în Adevăr și Iubire nu este cuprins de frică, ci este plin de curaj, iar cine este în minciună are ură și este continuu paralizat de frici și anxietăți divers împletite.

Deci, frica indică o lipsă a Adevărului din om. Mai bine zis o cedare a unei zone de Adevăr din noi. Aceasta întrucât în spatele oricărei frici stă o minciună, fie ea de conjunctură, fie ea ființială – să nu fie! Este și motivul pentru care noi resimțim frica ca o stare de tremur, de agitație, de neliniște sau chiar de tulburare, pentru că minciuna este cu totul incompatibilă cu Adevărul întru care am fost zidiți să fim și să creștem.

Minciuna este ca un parazit în om și produce tot felul de stări anxioase și o complexitate aparte de frici panicoase. Frica nu este ceva în sine, tocmai pentru că minciuna care o generează nu există, nu are existență ontologică. Mai degrabă, frica este o absență a ceva din sine, o neluare în stăpânire a Adevărului care ni s-a dat ca o comoară de neprețuit (I Timotei 1, 14). În același timp, prezența fricii în noi este un simptom pozitiv, care ne atenționează că lipsim de undeva, că am plecat din noi înșine, din sinele cel Adevărat.

Frica și tristețea apar în om pe continuumul dintre normal și anormal, dintre fals și autentic, dintre adevăr și minciună, la debut. Adică, ele sunt o reacție bună, un strigăt al conștiinței că am făcut o mișcare nepotrivită în propria ființialitate. Când sufletul pleacă din sinele autentic, din Adevărul ființial, îi facem o mare nedreptate, pe care o resimțim ca o imensă durere existențială, o derută și o descumpănire fără margini. Dar, pentru că adesea, nu suntem educați să considerăm în vreun fel fricile, să le investigăm și să le integrăm, alunecăm aproape instinctiv spre a le respinge sau spre a le anestezia cu plăceri de tot felul. Și, pentru că nicio plăcere nu poate vindeca o așa durere, cădem în ceea ce filocalic se cheamă: spirala amețitoare și degradantă a binomului plăcere-durere. Aceasta întrucât, niciodată o durere spirituală nu poate fi vindecată cu o plăcere biologică. Este adevărat că durerea sufletului produce reacție în trup, ca un semnal de atenționare la o avarie spirituală, dar plăcerea trupului nu produce în suflet nicio atenționare calitativă. Dimpotrivă, sugrumă vocea profetică a conștiinței din noi. 

Durerea sufletului unită cu frică este aceea că nu-i dăm ceea ce-i este natural: Adevărul plin de Iubire. Însă, în schimbul Adevărului-Iubire alegem, de bună voie și mânați de nevoi instinctuale, minciuni tot mai sofisticate, care ne umplu de frici, ce intensificate duc la o stare generală de anxietate cu repercusiuni majore în planul funcționalității coerente cotidiene. Dar, repetăm, apariția fricii în noi este, la început, un mare bine, care trebuie luat în seamă: ceva nepotrivit se întâmplă în ființa noastră!

 De cele mai multe ori, de frica fricii sau de frica durerii amânăm și nu confruntăm realitatea temerii de care suferim. Pe această linie, frica nu scade. Dimpotrivă, crește și se amplifică, până la automatisme, declanșându-se instinctiv. În confruntare însă, descoperim că frica este o mare iluzie, o umbră palidă în fața curajului din noi ce așteaptă să fie descătușat, din ghearele mincii. Practic, prin confruntarea fricii și asumarea durerii eliberăm în noi puterea Adevărului, ce se trăiește în curaj și neînfricare. Cine confruntă frica și durerile ei împlinește un mare Adevăr: Adevărul că mi-e frică! Adevărul că nu sunt liber! Adevărul că sunt în minciună! Iar această onestitate este punctul de desprindere de minciună și reunirea cu Adevărul. Așadar, doar prin Adevăr ne reunim cu Adevărul, dar niciodată printr-o altă minciună nu ne vindecăm de minciună. 

Frica de Adevăr este cea mai mare frică ce ne poate stăpâni. Este patologia fricii. De aici și zicala: „adevărul doare”! Nu doare Adevărul, ci minciuna, care-i ocupă abuziv locul. De aceea, cine ajunge la frica de Adevăr se află în stare de paralizie spirituală, care oricând poate duce, la descurajare totală, la debusolare existențială și chiar la deznădejde sinucigașă – să nu fie! Un astfel de om nu suportă Adevărul, de oriunde ar veni. Si pentru că realitatea toată e ontologie plină de Adevăr, nu suportă Realitatea însăși și se ascunde de ea, cu vane eforturi. Nu atât de conținuturi adevărate fuge, ci fuge de sine însuși. De Adevărul său ființial, pe care, astfel, nu și-l ia în stăpânire.

Suntem chemați să fim stăpâni peste și în Adevărul întru care am fost zidiți și întru care ni s-a dat puterea să ne structurăm și să creștem în veci de veci. Minciuna, însă, schimbă această realitate, acest Adevăr existențial, iar frica reieșită din ea este „puterea” de susținere a minciunii. În acest lanț al decăderii, frica, anxietatea și depresia ne țin departe de ceea ce ne poate vindeca: întoarcerea la Adevărul din noi! Prin urmare, tratamentul fricii patologice se face prin frica sănătoasă.

 Există o frică patologică, dar și o frică sănătoasă. Frica patologică este fie în exces, fie în deficit. Cea în exces poate fi diagnosticată, cea în deficit, de obicei, nu este diagnosticată. Dimpotrivă, cea în deficit, uneori, este fals considerată neînfricare. În realitate este disociere ființială, pornită din iraționalitatea minciunii devenite în om a doua natură.

Frica cea bună, însă, este cea pe care biblic o numim: Frica de Dumnezeu (Proverbe 9, 10), începutul înțelepciunii. Aceasta arată că, la bază, frica este o putere a sufletului nu un produs al minciunii. Însă, când minciuna se folosește de această putere sufletească, de frica cea bună, atunci ea devine patologică, ținându-ne captivi într-un sine fals. Dar, atunci când se manifestă natural, ca putere de biruință a Adevărului în noi, frica este sănătoasă și bună, fiindcă se opune răului și apără sufletul de multe primejdii.

Frica cea bună este puterea care se manifestă ca un tunet în sufletul unit cu Adevărul și se manifestă ca o fermitate nestrămutată împotriva oricărei forme a răului. De aceea am numit-o în titlu frica în Adevăr, pe când frica patologică este frica de Adevăr. În același timp, pentru că pune sufletul în paza cea bună, frica de Dumnezeu, umple inima omului de odihnă, pace și mulțumire (Proverbe 19, 23).

Frica cea bună este tocmai puterea care apără Adevărul sufletului. Este Paza cea Bună, prin care ne ocrotim comoara sufletului și Taina Vieții. A ne păzi Adevărul sufletului este identic cu a ne păzi Darul Vieții așa cum ni L-a dat Dumnezeu și de aceea o numim: Frica lui Dumnezeu în noi! Ea nu se traduce în chip cazon, ci în cea mai delicată grijă de a nu răni și a nu pierde ceea ce este atât de fragil în noi: integritatea sufletului. Așa ne învață pilda talanților din Evanghelii: Trebuie să păzim Darul/Adevărul/Comoara date nouă de Dumnezeu (Matei 25, 14-30). Mai concret, frica cea bună este: să ne fie teamă să nu pierdem Iubirea lui Dumnezeu, Iubire din care avem Darul Vieții și din care ne putem iubi sănătos pe noi înșine (Marcu 12, 31). Fără această teamă, fără această frică în Adevăr lăsăm deschise în noi toate ferestrele și ușile sufletului prin care intră nestingherite minciunile și rele de tot felul, care schimbă iubirea de noi și de alții în egoism.

Așadar, frica și Adevărul nu pot coexista decât într-o singură ecuație: frica să stea de pază Adevărului, iar Adevărul să-i dea putere. Astfel, Adevărul alungă frica cea rea, frica patologică, timp în care ne dă putere de a pune în lucrare frica cea bună. Mai direct putem spune că Adevărul plin de Iubire coexistă cu curajul, care este un fel de animare permanentă a fricii celei bune.

În consecință: să nu ne temem a avea frică în Adevăr, dar să ne temem a avea frică de Adevăr!