Citind un excerpt din “Patericul athonit“ mi-am adus aminte de o întâmplare similară petrecută în pelerinajele mele la Muntele Maicii Domnului, în Athos. Să ascultăm mai întâi cuvintele părinților:
“Câțiva părinți culegeau zarzavaturi din gradinile lor și le puneau lângă cărările schitului, care erau folosite des de călugări, pelerini, muncitori, astfel ca toți aceștia să se bucure de milostenia părinților, luând orice aveau nevoie.
Chiar și astăzi, pe cărările îndepărtate, poți găsi o bucată de pâine și măsline pentru vreun călător obosit. Este o continuare a ospitalității atonite din Grădina Maicii Domnului, unde călugării văd în orice vizitator pe Însuși Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit și Mi-ați dat să mănânc; am însetat și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit», și: «Întrucât ați făcut unuia dintre aceștia foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut» (Matei, cap. 25)“.

Eu însumi mă aflam în Muntele Athos pe o căldură toridă, în care se topeau pietrele. După o călătorie interminabilă de la Filotheu spre Marea Lavră, am simțit că ni se taie picoarele. Eram cu alți doi studenți teologi, care și ei începuseră să amețească. La un moment dat am simțit cum soarele, muntele, drumul plin de praf și totul se învârt în jurul meu. M-am așezat pe o piatră, sfârșit, în soarele arzător și am început să murmur o rugăciune. La un moment dat ochii mi s-au limpezit și am văzut la câteva sute de metri de noi un pâlc de copaci. Am alergat, cu ultimele puteri, acolo, zdrobiți de sete și de foame, obosiți și insolați. Sub copaci erau două bănci de lemn. Nu aveam la noi nici o sticlă de apă, nimic de mâncare, nimic. Privind mai atent sub banca de lemn am văzut o firidă săpată în piatră, acoperită de o ușiță de scânduri. Am dat la o parte ușița și - o minune ! – acolo am găsit sticle cu apă, roșii, ardei, măsline, mere, portocale, pâine uscată și pepeni. Parcă cerul se deschisese peste noi. Și mâncând printre lacrimi de bucurie, gustul acestor fructe ale pământului avea ceva ceresc, pentru că fusese dăruit din iubire de frați și ajunsese în mâinile noastre când aveam noi mai mare nevoie de ele, atunci când setea și foamea ne bântuiau amarnic. Poate că însăși Maica Domnului le culesese din grădina raiului și le pusese acolo pentru noi, pentru bucuria de a mulțumi în ceas de strâmtorare.

Darurile noastre, oricât de mici ar fi, oricât de neînsemnate, pot deveni izvor de milostivire pentru cei ce ne urmează exemplul și izvor de mulțumire pentru cei ce le primesc. Și așa se clădește prin lucruri mici, Împărăția lui Dumnezeu în noi.