Dintâi, Prologul editorial (pp. 5-10) semnat de inimitabilul Răzvan Codrescu, mi-a amintit de ce-i iubesc scrisul. Pentru intima lui cunoaștere a personajelor ce-i ofereau șansa de a-i „pretexta” și de a-i prezenta în cea mai de preț lumină, aceea prieteniei care nu piere. Apoi textul entuziasmant al lui Marcel Petrișor, un text de suflet, o poveste a unei prietenii nepereche. Cunoscându-l pe „nea Petrache” din greaua încercare a iadului penitenciar, Marcel Petrișor, un om admirabil, descoperă în Țuțea ceea ce noi, tânăra generație a  anilor ’90, descopeream cu o emoție incredibilă, o tensiune a sfințeniei geniale ca la nimeni altul dintre contemporani. Dincolo de faptul că reține pentru noi cuvintele cheie ale autodefinirii prin care Țuțea cred că intră în istorie, o face minunat, cu o cordialitate din care nu ai cum să nu înveți. Grămătic, dese ori, al Profesorului fără catedră dar a cărui Catedră e lumea întreagă în fond, paginile lui Marcel Petrișor emoționează în cel mai real sens al cuvântului. Sunt și unele noutăți de imagine dar așezarea în descrierea lui Petre Țuțea a propriei vieți prin ochii omului ce-l iubește cu luminoasă prietenie îmi pare extraordinar.

Apoi, avem puse la îndemână o serie de Anexe, texte ale lui Țuțea: Despre filosofi și filosofie (pp.105-109) și O întâlnire cu Brâncuși (pp. 111-120). Ambele majestuoase, sobre, cu un Țuțea sclipind de inteligența logicii. Pentru cei care l-am crescut doar o voce, Petre Țuțea se impune mereu ca o Minte remarcabilă. Las aici mărturie începutul primului text: „Filosoful este omul care transformă în viciu nevoia întrebării. Încăpute pe mâna lui, chiar fructele inspirației devin „probleme”. Întrebările filosofilor au topit cândva Olimpul, acesta supraviețuind obscur doar în sufletul mulțimilor. Filosoful se întreabă, util, comod sau gratuit, mișcându-se, cu problemele și cu pseudoproblemele lui, între aporeic și fals. Rațiune filosofului poate plăsmui „simboluri” eficiente în lumea apartenenței, pe care el încearcă însă, în mod ilegitim, să le aplice apoi asupra transcendenței. Pe calea aceasta se poate ajunge chiar la contestarea realității, transformând esențele din cuprinsul ei în „fantome ale creierului” (Kant). Întrebările filosofului pulverizează Realul; prin ele adevărul, binele, frumosul și sacrul devin ficțiuni utile, comode sau plăcute, ori se prefac, dialectic, în aporii. (...)” (pp. 105-106). Provocator, cunoscător, încrezător pe munca sa. Ne ajută să înțelegem parcă și mai bine frumusețea acestui Socrate euharistic postfața – Petre Țuțea - o consemnare (realizată tot de Răzvan Codrescu, pp. 121-132) și Petre Țuțea-repere bibliografice (pp. 133-137) în care, la loc de frunte, putem așeza și acest volum.

Poate că generațiile care vin nu vor mai ști tare multe despre nenea Petrache, cum îl alintă duios Marcel Petrișor, poate că naționalismul său uluitor fundamentat în jertfă li se va părea desuet, aliniat istoriei. Dar el, omul ajuns să aibă o statuie doar piedestal din negrija la alcool a sculptorului, rămâne efigia omului liber. Omului care a surâs în fața morții cu eleganța unei minunate retorici a Învierii.

Sursa: tribuna.ro