Mereu am privit Fuga în Egipt – descrisă de Evanghelia de la Matei (2, 13-23) – ca un episod de trădarea Mântuitorului de către ideologia politicului. E limpede că privesc astăzi mai atent „crevasa” aceasta de istorie trecută consemnată de Matei drept una în contemporaneitate cu Nașterea lui Hristos cel mai probabil din nevoia de a nu face uitată drama copiilor, mulți, din regiunea Betleemului-Efrata uciși de nebunia unui dictator: Irod cel Mare. Încercarea aceluia de a se face noul David și prin acesta noul Mesia, adorat de popor și Fiu al unui Dumnezeu pe care nu îl înțelegea nicicum, eșuase. Construise Templul cel Nou dar nu schimbase comportamentul pe măsura construcției lui. Ucidea cu sagacitate și nu Goliații vreunui imperiu cotropitor – care în fond îl rușina tocmai pentru o adaptabilitate lașă – ci proprii săi oameni. Ajunsese să ucidă copii din casa lui David în nădejdea, nebună, de a șterge orice urmaș al aceluia la tronul Ierusalimului. Construise mult, dar umpluse totul de orgoliu, nu de pocăință. Așezarea Fugii în Egipt a Mântuitorului într-un context de violență care istoric trecuse dovedește că Matei intuiește drama Răstignirii Mântuitorului în primele Lui luni de viață. Ne indică prigonirea Lui ca unica propunere pe care lumea sistematizată politic și ideologic, inclusiv religios, drept răspunsul în forță a unei lumi lipsite de altă forță decât pedepsirea nevinovaților. Priviți toate dictaturile care străbat lumea și acum. Sunt o forță numai în raport cu cei fără apărare, neputincioși ori curați într-ale răutății. Lovesc și numără nevinovații uciși ca să își acopere în cifre raportările și orgoliile. Se fălesc numai cu valurile de migranți care le nasc nu și cu țărmurile de odihnă pe care le oferă. Cu foametea nu cu săturarea săracilor. Sunt făloși cu moartea altora și fug cumplit – în buncăre și ascunzători penibile – de propria lor moarte. Irod naște irozii de astăzi. Gregari, neciopliți în diplomație dar lași dinaintea oricărei alte puteri, zâmbind de sub stratul gros de cosmeticale menite să ascundă rictusul de scârbă la oricine se află dinaintea lor. 

Iosif, logodnicul de cinste al Maicii Domnului, reacționează ca un om lucid și realist. Secvențele de Evanghelie ar trebui consemnate cam așa: la opt zile de la Naștere, Pruncul este Tăiat Împrejur. Abia apoi puteau să se închine Magii-Regi căci tăierea împrejur Îl „autentifica” pe micul Iisus ca fiind din neamul lui Israel. Apoi a urmat – cel mai sigur la 40 de zile de la nașterea Sa, specialiștii în arheologie culturală cred că data Fugii este 1 iunie – plecarea aceasta intempestivă dar pregătită cu grijă de Dumnezeu-Tatăl din Cer. Ale Cărui ajutoare – îngerii – vestesc la timp și cu fermitate planul de salvare a Pruncului-Prigonit. Direcția fugii nu e aleasă întâmplător. Dincolo de aspectul spiritual – citiți aspecte despre călătoria Sa printre temple și obiceiuri demonice și veți vedea cât de tare ne asemănăm mai degrabă Egiptului decât unei țări sfinte – acolo, în Egipt erau retrași opozanții lui Irod. Mulți din neamul lui David. Altfel spus neamuri cu Pruncul prigonit. Imaginea unei fugi înfrigurate, așa cum ne-o prezintă iconologia edulcorată, trebuie dublată fundamental de iconologia unei dârzenii fără precedent în istorie. Dumnezeu-Întrupat trebuia salvat de cei pentru care Se Întrupase. Pare paradoxal dar e paradoxul care oferă cheia insistenței lui Matei pe prigonirea pruncilor. Dârzenia lui Iosif și grabnica lui ascultare îl scoate pe Hristos din cercul victimelor iminente ale dictaturii. Fragilitatea Maicii Domnului nu-i piedică dârzeniei ci motivare. În veac Iosif judecă, prin atitudinea sa, orice violență îndreptată împotriva copilului și femeii spunând, dârz: Nu se admite! Arătând că atunci când vrei să scoți copii din mâinile unui nebun social ești gata să străbați orice pericole.

N-am avut dimensiunea umană a acestei Fugi în Egipt pe deplin luminate decât atunci când am văzut cum treceau granița României mamele ucrainene cu pruncii strânși la piept. Veneau de la distanțe mari – la Sighet am văzut o mamă care parcursese pentru siguranța fetiței ei 1200 de km – dar nici o clipă nu făcuseră nici un pas înapoi. Abia în căldura făcută de oameni de omenie au destins grija lor și uneori au însoțit-o cu urlete de durere, de furie, de neputință...

Pentru mine, acum, după ceva ani de gândit, Fuga în Egipt prefațează nesuferit Patimile Domnului. Încăpățânarea firii umane de a zdrobi Chipul Dumnezeiesc al Milei mi se pare ieșită din tiparul urii. E mai mult decât ură. E îndrăcire. Ca tot ce însoțește batjocorirea icoanei Nașterii cu ironii zis-intelectuale ale unor hidoși sufletește. Ceea ce doare la Patimi și mai tare este că factorului politic, ideologic i se adaugă cel religios. Argumentarea uciderii lui Hristos prin Lege. O lege străină celor care o fățuiau tocmai în Templul lui Irod. De aceea zic că mâna irodiană a uciderii trece veacurile. Ucide orice curăție în copii care caută să fie neamului lor bucurie. Ucide orice încercare de evadare din dinastia trădărilor și forțărilor politice prin care Irozii caută să-și impună puterea. Și uneori ei i se transferă o autoritate de lege divină care nu are a face nimic cu Iisus Hristos, Pruncul-alungat și hăituit pană la Cruce și uneori dincolo de ea. 

Iisus-Pruncul se întoarce în Țara Sfântă. Prevăzător revine prin Nazaret, în Galileea Neamurilor. Drumurile de fugă erau mai aproape. Locuiau oameni mai destinși în ce privește terorizarea prin denunț ori forță brută. Dovadă este că atunci când vor încerca să-l arunce în prăpastie, după ce se arată ca împlinitorul unei profeții, Hristos trece prin mijlocul lor, nimic pățind. Fuga sa se încheie, ne spun tot arheologii, în anul următor Plecării. Pe 21 mai. Care va deveni în conștiința Bisericii ziua Împăratului. 

Pleacă un Prunc hăituit și vine Împăratul ce toate le va suferi pentru noi. Să-I urmăm cunoașterea vieții și să primi, fiecare, harul de care avem nevoie să ne mântuim!