O altă măicuţă ne povesteşte:

În timpul războiului, fiind încă copilă pe atunci, de ziua Sfântului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în timpul acatistului, Părintele îmi face semn cu mâna să mă apropii de el. Îmi dă o prescură, mă binecuvântează şi îmi spune să merg repede acasă. Eu eram însă nedumerită şi nehotărâtă. Iar el, cu un glas aspru şi poruncitor, îmi spune:

– Fugi acasă, ţi-am spus!

Ajungând acasă, mă uit şi nu văd pe nimeni dintre ai mei. Vreau să mă întorc înapoi la biserică, dar aud deodată o bătaie în uşă, şi deschizând intră în casă trei bărbaţi, care mă întreabă câţi suntem în familie. Eu le-am răspuns că suntem trei copii şi părinţii noştri. Ei s-au uitat unul la altul, s-au gândit iar unul dintre ei, dând a renunţare din mână, a zis: „Lasă-i, să mergem mai departe!“, şi au plecat, urându-ne sănătate la toţi. Pe moment eu n-am înţeles nimic din ceea ce s-a petrecut.

Seara, când au venit ai mei acasă, am aflat că acei oameni umblau de fapt prin sat şi strângeau vacile pentru a le duce la colhoz. Aşa ne-a miluit pe noi bunul Dumnezeu pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Lavrentie, care a prevăzut şi ne-a ajutat familia noastră săracă.

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov. Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 40)